Amintiri prafuite - Hornurile Malaiesti

Noiembrie 2010. Tocmai am revenit dintr-o tura care pe mine m-a fascinat pur si simplu si care m-a facut sa retraiesc niste amintiri de mult uitate intr-un raft prafuit al sufletului meu. Am pasit a doua oara pe Hornul Mare al Malaiestilor, acolo unde intr-o zi frumoasa de iarna tarzie paseam prima data coborand de la Omu alaturi de cativa prieteni dornici de drumetii montane si condusi de un baiat cu cativa ani mai mic decat noi dar cu mult mai multa experienta pe munte ca toti noi la un loc…In acel loc stiu ca o parte din sufletul meu a ramas…nu voi uita vreodata sentimentul acela de admiratie profunda pe care l-am trait coborand pe zapada acel horn, respirand acel aer proaspat de gheata si plutind intr-un zbor imaginar deasupra caldarii Malaiestilor.

Sa ne reintoarcem putin in timp…dand filele vietii mele inapoi cu mai bine de sase ani cobor in camera caminului C3 unde locuiau prietenele mele Jovice si Aditza.
Era 28 mai 2004. Eram in anul 2 de facultate. Cu aproape o luna in urma pasisem dupa muuult mult timp pe munte, prin mult timp intelegand cativa ani de cand nu mai iesisem cu parintii mei la munte, si ei fiind in tinerete amatori de poteci la inaltime. Deci prima tura fara ai mei parinti cu mine a fost de 1 mai in acelasi an 2004 impreuna cu cativa prieteni pe un traseu clasic in Bucegi si anume Sinaia – Piatra Arsa – Pestera – Jepii Mari – Busteni, tura cu multe peripetii avand in vedere ca plecasem incaltata in niste adidasi varza din piata care atunci cand au dat de zapada mi-au aratat ce inseamna patinajul la 2000 de metri si apa rece din plin la picioare, apoi inteligenta din noi ne-a facut sa ne bandajam picioarele in pungi de plastic, ca asa poate nu vom mai simtii apa si vom cobori mai bine prin zapada de pe Jepi, fapt ce a dus la umflarea picioarelor si albirea lor cum nu mai vazusem pana atunci, si incheind cu o noapte incercand sa dormim ca boschetarii in gara Busteni pentru ca pierdusem ultimul tren catre Bucuresti, spun aici “ incercand” pentru ca de dormit nu am putut nici cum la ce frig ni s-a parut si ce pozitii incomode gaseam. Ah…si sa nu uit…ca vis-à-vis de noi se asezase comod un boschetar care cum si-a lasat capul in jos a si adormit si a inceput sa sforaie. Superba noapte.



Asa…deci revenind la ziua noastra de 28. Adita, organizatoarea noastra de ture, ca ea era cu ideile stiind de la prietenul surorii ei sau nu mai tin minte exact ce cunostinta din familie, ne propune sa mergem si in week-endul dinainte de 1 iunie la munte. Si…pe unde sa mergem pe unde sa mergem….hai sa mergem pe Jepii Mici spre Babele si apoi sa urcam la Omu.
Ok. Ne strangem gasca vesele si anume: Adita, eu, Jovice, Dan si Alex. Dupa patania mea cu adidasii minune hotarasc eu sa pun niste bocanci in picioare, ca poate iar dau de zapada si nu mai am chef sa ma ud, asa ca iau de acasa bocancii mamei mele din tinerete. O geniala idée…cine stia ca in urma acestei decizii inteligente voi avea grav de suferit si ca dupa aceasta tura voi schimba trei unghii la picioare. Bocancii ei erau de acu…10-15 ani cred, bocanci de piele cu talpa fooaaarte rigida, mergeam pe ei ca pe senile. Deh…picioarele mele de domnisoara rozalie nu purtasera asemenea scanduri pana atunci, dar imi doream enorm de mult sa merg pana sus la Omu fara sa ma ud. In plus de asta, dupa ce ca erau ei rigizi…imi erau si ficsi. Tragica alegere.
In fine…problema bocancilor sa zic ca o rezolvasem. In tura precedenta purtasem o hainuta cu blanita la guler si la maneci, ca de unde geaca de ploaie? Eu sa port asa ceva? Asa ca acuma m-am gandit ca nu pot cara animalutul de plus cu mine si m-am dus la bunica mea in cautarea unei gecute de fas care sa tina la ploaie…vazusem eu una la ea in sifonier. Rucsac - am luat de acasa ghizdanul meu din generala pe care dupa tura asta l-am aruncat sa nu-l mai vad la cat m-au ros bretelele lui…si in rest…nu mai imi amintesc ce “echipament” sa mai fi folosit.

Ziua plecarii. Ca de obicei trenul studentului este personalul de 6 dimineata din Gara de Nord, care in zilele de “sarbatoare” este full si trebuie sa te arunci din mers ca sa prinzi un loc pe scaun. In tren facem cunostinta cu un tip inalt, in jur la 18 ani care cobora si el in Busteni si avea de gand sa faca niste trasee prin Bucegi. Nu era hotarat la un traseu anume, asa ca s-a oferit sa ne tina companie pe drum, noi hotarati sa pornim voiniceste pe Jepii Mici catre Omu.
Si mergem…si mergem ..ne mai oprim, facem poze, radem, glumim.



Pornisem la drum in pantaloni scurti si tricou, afara fiind foarte cald dar cu cat urcam petele de zapada se mareau iar sus aproape de cabana Caraiman valea era plina cu zapada inghetata. Pruncu, ca asa ni se prezentase tanarul din tren, ne spune ca el e pasionat de munte si mai ales de vai alpine…ne spune de Valea Morarului si Valea Alba pe care le parcursese pe zapada, ne spune ca potecile marcate sunt doar inceputul dar adevarata frumusete a muntelui se afla acolo unde nu toti au curajul sa ajunga. Isi scoate din rucsac “gherutele” cum le spuneam eu atuncea, si le monteaza pe bocanci si o ia de-a dreptul spre cabana pe zapada inghetata care se asternuse linistita pe vale. Noi ne continuam drumul pe poteca bine batuta pe care tot omul “intreg la minte” o urmeaza, uitandu-ne cu mirare la cum isi infige Pruncu cu patos coltarii in zapada. Nebunie crunta, imi spuneam eu in gand.



Nu dupa mult timp ajungem la cabana Caraiman. De la pantalonii mei scurti trebuie sa trec la pantaloni lungi pentru ca acolo gasim un vant rece si taios pentru obrazul meu fin de domnisoara.
Stam putin sa mancam ceva, facem cateva poze si pornim rapid catre Cabana Babele. Vantul sufla tare si frigul ne patrunde in oase, asa ca gasca noastra vesela hotaraste sa amane pentru alta data ascensiunea catre varful Omu si pentru moment se retrage in cabana Babele. Intram in cabana. Aici frig, apa nu aveau pentru ca inghetasera tevile, tin minte ca ne-am asezat in sala de mese sa mancam iar cabanierul s-a luat de noi ca mancam din traista, ne-am cazat intr-o camera de 6 persoane si am inceput sa povestim.
Si acolo stiu ca am vazut pentru prima data cateva obiecte necesare “plimbarilor” pe munte pentru ca Pruncu a inceput sa ne explice. “Gherutele” cum le numeam eu se numeau coltari si foloseau la parcurgerea traseelor in siguranta iarna, pe zapada inghetata, la acestia adaugandu-se un alt obiect destinat turelor de iarna si anume pioletul. In mintea mea nu puteam intelege la ce naiba iti foloseste ditamai ciocanu ascutit dupa tine pe munti, poate sa iti iei gatul sau sa sari la urs cu el. Apoi Adita a testat rucsacul lui de 60 de litri pe care l-a pus in spate si a observat ca un rucsac de munte are o centura care transfera greutatea pe solduri astfel protejand spatele si umerii. Sacul de dormit…Pruncu ne spunea ca lui i se pare mult mai confortabil dormitul in sac atat in cort cat si la cabane, ptr ca nu sti peste ce fel de conditii dai.
Parazapezile…eh…astea nu mai tin minte daca l-am intrebat ptr ce sunt, dar aveam eu sa aflu mai tarziu ca te feresc de zapada atunci cand te afunzi cu picioarele in ea, eu neavand a doua zi aveam de suferit.
Frontala…imi amintesc ca noul nostru amic s-a asezat frumos in pat in sacul de dormit, si-a luat parca o carte sau ceva sa citeasca si si-a aprins un bec frumos postat in frunte. Eh..ce minunatie sa mai fie si asta. Ma gandeam eu…ce inventie faina tre sa fie frontala asta ca daca as avea si eu una ar fi mult mai simplu sa stau sa-mi invat cursurile fara sa mai deranjez pe toata lumea noptile cu becurile aprinse.
Si dupa alte povesti despre vai si peripetii care se finalizasera cu maini si degete jupuite pe trasee de iarna am adormit cu totii la lumina focului din soba care ne-a oferit o caldura incendiara pentru o cabana aflata la peste 2000 de metri.

Hotaram a doua zi sa pornim la drum catre Omu. Pruncu ne da trezirea si la 8 fix suntem in fata cabanei dornici de ascensiune. Afara frig…ceata…vant. Pun toate hainele ce le aveam pe mine si geaca minunata de la bunica-mea, inventez o caciula dintr-un pulovar pe care il aveam la mine si pornim inainte.



Dar cu fiecare pas pe care il faceam vantul ne dadea parca inapoi, ceata era densa si nu vedeam mare lucru in fata, imi era frig, bocancii ma strangeau, mainile imi inghetasera pentru ca nu aveam decat niste manusi foarte subtirele si ma gandeam ca daca n-ar fi fost Pruncu sa traga de noi sa mergem mai departe nu am fi ajuns vreodata la Omu.



Tin minte ca in copilarie o intrebam adesea pe mama, cum e la peste 2500 de metri, cum e la cabana Omu, acolo sus unde pietroiu acela vegheaza deasupra tuturor, acolo unde e capatul atator trasee…locul unde mai toate sagetile cu marcaje indica cel mai inalt varf al muntilor Bucegi. Si….mi se raspundea simplu: “acolo este frig, mama, foarte frig. Am fost acolo si am dormit in cabana aia in august si am inghetat”. Dar mie nu imi convenea raspunsul asta. Frig…dar cat de frig putea sa fie…si in august. Sigur mama trebuia sa exagereze deci eu trebuia sa aflu singura raspunsul mai devreme sau mai tarziu. Si l-am aflat.



Am ajuns intr-un final la cabana Omu. Am intrat inauntru, unde mi s-a parut mai frig decat afara. Cum era sa nu imi fie frig cu ce pantaloni aveam pe mine, si in general, cu ce eram imbracata….si cum fusesem obisnuita pana atunci. In plus…e clar ca atunci fiind inauntru stateam jos pe banca si tremuram, parandu-mi-se mai cald afara ptr ca afara ma miscam. Am baut niste ceaiuri, unii au mancat si o ciorba, Adita s-a pozat cu fiorosul piolet si am pornit mai departe.



Pruncu s-a consultat cu cei de la statia meteo de starea traseelor si a cerut sfaturi pe unde sa o luam in jos spre Busteni. Nu mai tin minte exact pe ce varianta isi dorea el sa ne duca, dar stiu ca ne-am intalnit cu alti turisti care i-au spus ca pe respectiva varinata ei au urcat dar nu ne recomanda sa coboram pe acolo. Asfel, traseul nostru de coborare s-a hotarat a fi Hornul Mare – Cabana Malaiesti – Tache Ionescu – Busteni. Detalii…eu nu mai auzisem de denumirile astea…ce e ala horn…cine e Tache asta si cu ce ar fi asa deosebit un traseu mai ales pe o ceata de-asta densa de nu vezi nimic. In plus…eu am inghetat!!!
Coboram noi frumos pana in punctul in care acum stiu ca se numeste Saua Hornurilor, pe partea stanga Pruncu ne spune ca se afla Valea Gaura, una din cele mai spectaculoase vai din Bucegi…de atunci stiu de denumirea ei, pentru ca mi s-a parut aiurea…cum…o vale care se considera a fi frumoasa…spectaculoasa…are o denumire atat de comuna…Gaura. Dar na…gandirea mea de atunci de copil rasfatat nu intelegea prea multe.



Si…surpriza. In partea drepta cum mergeam noi frumos in linie asa, Pruncu ne spune: Si acum, pe aici!!



Iar jos ditamai panta cu zapada. Ceata, stanca si zapada. Atat am vazut. Si cum sa cobor eu pe acolo? Eh… imi fac curaj si cobor, ca urma sa fie o experienta unica, acel taram de basm de unde am dobandit microbul ce se numeste munte. Zapada era mare si cu fiecare pas ma afundam mai mult in ea.



Vantul pe horn se oprise, eram pe un derdelus imens iar in fata incet incet ceata se risipea si prin voalurile ei se intrezareau pete verzi in departare. Intentia mea, ca a oricarui nestiutor in ale muntelui era sa ma las pe fund si sa ma dau la vale, ca asa ajung mai repede, insa atunci aveam sa aflu ca daca ma lasam ma mai opream doar in prima stanca intalnita in cale. Acolo frigul pentru mine s-a oprit si o imensa stare de euforie inflorea in sufletul meu. Coboram de acolo de sus, din acel vant turbat catre aceste taramuri minunate, aveam un covor de basm la picioarele mele de o puritate rara iar cerul mi se deschidea cu fiecare pas pe care-l coboram lasandu-mi privirea insetata sa se racoreasca cu magia unor privelisti de neuitat. Ne aflam intr-o terasa glaciara la aproape 2000 de metri si admiram in spate hornurile care mi se pareau intrarile unui castel de dincolo de nori.


…

…

…


Cu cat coboram covorul de nea se subtia lasand in locul sau un alt covor de un verde regesc. De jur imprejur crestele inalte ale Bucsoiului ne priveau parca zambind; atunci am aflat ca din poteca pe care noi coboram spre cabana Malaiesti spre dreapta porneste traseul pe Brana Caprelor ce urca pe Bucsoiu, fratele mai mic al Omului. M-a fascinate ideea, maretie si zambetul fratelui mai mic. Mereu am considerat ca Bucsoiu ar trebui sa fie mai deosebit decat Omu care mi s-a parut rece si singur, dar nici in ziua de azi nu am reusit sa ajung acolo cu toate ca de fiecare data cand am ocazia sa-l privesc simt o chemare catre acele locuri.



De cum ajungem la Malaiesti si intram in refugiul Salvamont se porneste o ploaie. Mare noroc am avut atunci, 5 minute daca mai intarziam si eram cu totul fleasca. In refugiu salvamontistii cand ne-au vazut in ce hal suntem s-au luat de noi, de inconstienta noastra de a porni la drum in asa hal imbracati pe zapada. Eu aveam niste pantaloni de trening, dar Adita si Jovice erau in blugi si salvamontistii au inceput sa ne spuna teoria despre cat de repede ingheata blugii si cate dezavantaje au pe munte. Bine de retinut, noroc ca eu nu eram fan blugi si mi-am luat pantaloni de trening, dar care oricum se udasera de tot la cate cazaturi luasem pe horn inotand in zapada mare, asa ca Jovice ma imprumuta cu alti pantaloni pe care ii mai avea la ea de schimb.



Dupa un ceai fierbinte si o poza de grup (fara mine) pornim mai departe spre Busteni, pe Tache, cum spunea Pruncu, amintindu-ne de fiecare data ca “traseul asta sigur o sa va placa”.



Peisajul la Cabana Malaiesti era de vis. Daca as fi putut as mai fi ramas macar o noapte acolo sa stau sa privesc in departare catre hornuri, catre Bucsoiu, ma gandeam ce frumos ar fi fost sa pot invata la una din mesele din fata refugiului si stancile sa imi tina de urat.


Casuta refugiului era atat de interesanta, ca forma, culoare, locatie. Era ca de jucarie si am zis ca daca vreodata imi voi face o casa…asa as vrea sa arate. Cabana care acum gazduieste multimea de turisti ce vin la Malaiesti de-abia se construia, la timpul acela fiind turnata doar fundatia.


…


Ne-am continuat drumul. Poteca pe Tache mi s-a parut lunga…eram obositi, plecati de la 8 dimineata de la Babele, trecusem prin frig, zapada si mai aveam destul de mers pana in Busteni. In plus de asta, nu mai facusem atata miscare de o gramada de timp, defapt nu cred ca am mers vreodata atat de mult, programul nostru fiind camin – facultate si inapoi.


…


Dar era frumos, traiam un vis care ma epuiza si totusi imi placea atat de mult ca sunt acolo, simteam cum picioarele ma dor, degetele ma ard si totusi continuam sa merg. Priveam padurea si ii ascultam povestea. Simteam in suflet o imbratisare calda care ma proteja. Stiam ca drumul se va termina curand si in aceste doua zile cunoscusem o alta lume, o lume fascinanta pe care mi-am dorit sa o vad de mic copil, de cand pasisem prima data la Crucea de pe Caraiman cand nu aveam inca nici zece ani.
Oricat de lung ar fi un drum, oricat de mult ti-ai dori sa ajungi intr-un punct, se poate ca punctul respectiv sa nu iti ofere atata satisfactie si placere pe cat iti poate oferi insusi drumul. Pentru mine faptul ca am ajuns pe Vf. Omu nu m-a impresionat atat de tare pe cat m-a impresionat drumul de acolo spre Malaiesti, prima mea intalnire cu ceata, zapada pe munti la 2500 de metri la sfarsitul lunii mai, atunci cand in marile orase primavara isi face simtita prea bine prezenta, acolo sus in munti iarna inca sarbatoreste plina de fast inchinand pahare de cristal cu semetele varfuri catre inaltul cer.
Dupa aceasta frumoasa tura de sfarsit de mai, din pacate urmatoarea tura pe munti a fost deabia anul urmator in aprilie, din…mai multe motive care acum nu mai conteaza. Ceea ce conteaza este ca am avut poate unul din cele mai frumoase cadouri de 1 iunie ca un copil ce am fost si inca sunt, am cunoscut o alta fata a muntelui si o persoana fara de care nu as fi vazut la momentul respectiv aceasta lume ce se ascunde dincolo de niste pereti inalti stancosi pe care ii admiram din goana trenului.

Revenind in zilele noastre…in 2010. Cu ocazia turei mele organizate week-endul trecut la Malaiesti am retrait magia clipelor demult apuse. Imi aminteam fiecare petec de zapada pe care calcasem, stancile pe care atunci le admirasem…imensitatea. Muntele pentru mine reprezinta o imensitate de sentimente, fiecare colt iti ofera o stare, o traire, o poveste, ca si cum in spatele stancii reci se ascunde un suflet imens de cald care te vegheaza. Cea mai mare dorinta a mea a fost dintotdeauna sa pot zbura…acest lucru nu-l voi putea face niciodata, insa atunci cand sunt pe munte sunt mai aproape de dorinta mea pentru ca muntele iti da aripi, aripi sa crezi in ceva infinit, sa te lasi purtat de propriile vise si sa crezi mai mult in tine.

Ma voi intoarce mereu pe carari inalte…acolo unde soarele imi saruta mana iar vantul ma dezmiarda. Ma voi intoarce mereu acolo in cautarea viselor mele pierdute.

Iar acum voi inchide incet sertarul meu cu amintiri de demult si voi reveni la jurnalul pe care am inceput sa il scriu despre Linistea Clincei si coltul de rai din Valea Gaura.



Pe curand.
Cu drag.
Criss

PS. Pozele sunt realizate cu aparatele foto ale lui Alex si Jovice.