luni, 6 aprilie 2015

Palatul CEC - povestea locului, de la prima bisericuţă la palatul simbol al Micului Paris


            Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie, cunoscut sub numele de Palatul CEC ramâne un simbol pentru arhitectura Micului Paris si un reper pentru identitatea Bucureştiului de acum si de altă dată. Eleganta si impunătoarea clădire ilustează avântul cultural cunoscut în perioada lui Al.I.Cuza, după obţinerea independenţei. În zilele noastre, Palatul CEC ramâne unul din cele mai vizitate obiective turistice  datorită arhitecturii spectaculoase. Adresa sa: Calea Victoriei nr.13, vis-à-vis de impunătorul Palat al Poştelor.




            Constructia Palatului CEC a început in vara anului 1897, piatra de temelie a acestuia fiind pusă in prezenţa regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, alaturi de alte personalităţi ale vremii – Dimitrie Sturza, Ion C. Brătianu, G. Cantacuzino şi alţi înalţi demnitari.

            CEC-ul a fost infiintat in 1864, printr-o lege decretată de Alexandru Ioan Cuza. Primul sediu era modest si format din trei incaperi puse la dispozitie de Ministerul de Finante. În anul 1865, CEC-ul se muta in hanul Serban Voda, pe locul unde se află azi Banca Naţională, însă şi acest spaţiu devine neîncăpător. Dezvoltarea rapidă a operaţiunilor desfaşurate la CEC impune construirea unui sediu propriu. Potrivit declaraţiilor directorului instituţiei de la acea vreme, clădirea trebuia să fie "monumentală, demnă de progresele arhitecturii secolului al XIX-lea şi de gradul civilizaţiunei la care tinde România".

            În vara lui 1897 au început lucrările la noul sediu CEC şi s-au terminat în 1900. Iniţial planurile de construcţie ale Palatului CEC erau destinate clădirii Parlamentului României. Inedit este faptul ca în prezent, locul unde se află Parlamentul României are aceiaşi orientare în plan cu CEC-ul, iar conturul străjuit de patru "minarete" desenează imaginar o cruce in formă de x, numită şi crucea Sfântului Andrei.


Construcţia clădirii s-a desfăşurat după planurile arhitectului elvețian cu studii la Paris, Paul Gottereau și sub supravegherea românului Ion Socolescu. Directorul de atunci al instituției spera într-o clădire monumentală, vrednică de progresul arhitecturii secolului al XIX-lea și de gradul de civili​​zație la care tindea România. Rezultatul a fost un edificiu nou și impunător, demn să reprezinte instituția financiară de stat și în acord cu celelalte imobile reprezentative de pe Calea Victoriei – Palatul Poștelor (actualmente Muzeul Național de Istorie),  Palatul Fundaţiei Universitare Carol I (Biblioteca Centrală Universitară de azi), Casa Capşa, Cercul Militar Naţional, Academia Română.

            Arhitectura Palatului CEC
            Din punct de vedere arhitectural, palatul este construit în stil eclectic, specific academismului francez. Imobilul se finalizează cu o masivă cupolă de sticlă și metal. Trăinicia clădirii este dată de intrarea încununată de un fronton în semicerc sprijinit de coloane în stil compozit. Alte cupole în stil renascentist acoperă patru volume de colț, decorate la rândul lor cu frontoane și steme.

            Finisajele de excepție ale fațadelor și echilibrul volumelor s-au dovedit a fi extrem de rezistente în timp, dovadă că nici unul dintre cutremurele care au afectat Bucureștiul nu au lezat structura clădirii.

            În interiorul edificiului, cupola sub formă de vitraliu, impresionantă prin dimensiune, adăpostea picturile murale apaținând lui Mihail Simonidi („Fortuna distribuind bunurile ei României în urma Independenței”,„Munca”). Din păcate, compozițiile aflate în principalele săli ale palatului nu mai există astăzi. A rămas totuși somptuoasa scară principal realizată din marmură și grilaje din fier forjat în formă de lauri.


            În prezent, în Palatul CEC funcţionează CEC Bank (denumirea actuală a Casei de Economii și Consemnațiuni).

            În 2005 a fost inaugurat Muzeul CEC în Holul Mare al Palatului CEC care găzduia obiecte semnificative pentru istoricul instituției. Muzeul oferea  acces la primele documente originale ale tranzacțiilor financiar-bancare, documente financiare și civile din colecția Tezaur a CEC, „pușculițe” și seifuri din perioada interbelică, materiale de promovare a imaginii băncii-timbre, medalii comemorative, insigne sau ilustrate. Momentan, din informaţii de la angajaţii CEC Bank, in cadrul palatului CEC nu mai exista acest muzeu, in schimb, palatul poate fi vizitat in holul mare in timpul programului băncii 9-17 de luni pana vineri.           

            Povestea locului

            Demult, tare demult, pe locul unde astăzi se înalţă impunătorul palat al CEC-ului din Micul Paris, peste drum de Palatul Poştelor, aici se afla unul din cele mai vechi, mai lăudate şi mai căutate lăcaşuri de rugăciune din Ţara Românească.

            Aici se ridica o biserică, cu hramul Sf. Ion cel Mare, care dăinuia încă din timpul lui Mihai Viteazu, fiind construită de un fost boier din divanului domnitorului. Biserica era micuţă, din lemn, ca mai toate bisericile din acea vreme, astfel ca dupa un veac biserica se năruie.

            În 1703, mica bisericuţă năruită este refăcută de un urmaş al primului boier constructor împreună cu fiicele sale, ajutaţi de marele constructor de biserici, voievodul Constantin Brâncoveanu.

            Noua biserică era frumoasă, ca toate lăcaşurile brâncoveneşti, având pridvor cu trei arcade, pe patru stâlpi ciopliţi cu măestrie. De jur împrejur, cuprinzând cam perimetrul actualei grădini a Casei de Depuneri, se afla un han mare, în care locuiau, pe la sfârşitul veacului al XVIII‑lea negustori vestiţi.

            Biserica nu era renumită pentru vechimea ei, nici pentru frumuseţea ei, nici pentru hanurile ei si nici pentru faptul că insuşi Patriarhul Macarie al Ierusalimului făcuse slujbă în vremea lui Constantin Brâncoveanu, ci pentru că, înainte de toate , biserica era tămăduitoare de boli si făcătoare de minuni. La aceasta biserică venea omul ce avea grav bolnavi acasă. Făcea o sfeştanie sau mai multe şi apoi se ducea acasa cu anafură, aghiazmă, mir si un şiret de bumbac pe care erau innodate evangheliile ce se citesc in caz de boală. Astfel, bolnavului i se punea mir pe cap, anafura o mânca, aghiazma o bea, şnurul cu acatiste i se atârna de gât, şi bolnavul se însănătoşea…sau murea, după cum socotea Dumnezeu de cuviinţă.

            Oricare ar fi fost tratamentul cuvioşilor părinţi de la Sf. Ioan, se lua mult mai uşor decât cele prescrise pe atunci de babe, sau de puţinii doctori care erau pe la noi. Până la începutul veacului doar domnitorul avea doctorul si farmacistul său personal. Pentru nemţi si unguri exista un doctor pe nume Baret, un arhimandrit catholic care stia o singura doctorie făcută din broaşte hrănite cu dulceaţă de trandafiri pe care le fierbea după ce le tăia capetele şi membrele urmând ca zeama să o dea ca decoct iar carnea o usca transformând-o în  prafuri pe care le dădea bolnavilor. Aceste prafuri erau recomandate pentru dureri de dinţi. se făceau alifii pentru infrumuseţarea tenului, crème pentru intărirea părului, comprese pentru dureri de cap, plasturi pentru negi. Tot în aceiaşi perioadă  (1837) aflăm că apare primul dentist care işi desfăşura activitatea pe strada Franceză.

            La Sf. Ioan se repetă însă trista istorie ce afectase si bisericile Măgureanu, Sf.Dumitru, Stavropoleos, astfel, din lipsă de bani, nepăsare şi lipsă de dragoste pentru trecut, cârmuirea ţării lasă biserica să se năruie. În 1875 s-a hotărât că biserica este prea stricată pentru a mai putea fi reparată şi se trece la dărâmarea ei. Astfel, un antreprenor – dăltuitor în piatră, pe numele său Santalena fură coloanele cu capitelul înflorit, mobilierul, candele şi icoanele vestite pentru bogăţia lor. Se spune ca din tot ce a fost la Sf. Ioan s-ar mai fi salvat doar minunatul jilţ domnesc cu baldachin păstrat de familia Belu.

            În cimitirul bisericii era înmormântat Ienăchiţă Văcărescu, autorul primei cărţi de gramatică a limbii române (1787).

            În aripa dinspre Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei) a vechiului han, posibil în încăperile egumeneşti, nişte case simple cu un etaj, se instalase  Casa de Depuneri de curând infiinţată. Pe colţul din dreapta cu strada Mihai Vodă era o magherniţă unde se adăpostise Curtea cu Juraţi, instanţp juridică superioară la acea vreme.


            Casa de Depuneri și Consemnațiuni a fost concepută, încă din anul 1859, ca o anexă a Băncii de Scont și Circulațiune. Ea era inclusă într-un plan de ansamblu pentru organizarea creditului în România.

            În evoluția Casei de Depuneri și Consemnațiuni se disting mai multe momente importante. Astfel, după publicarea decretelor de înființare a Casei de Economie, instituție anexă a Casei de Depuneri și Consemnațiuni, Casa de Depuneri și Consemnațiuni își schimbă denumirea în Casa de Depuneri, Consemnațiuni și Economie.

            În 1881 își începe activitatea Casa de Economie, instituție autonomă financiar. După inaugurarea Palatului Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie în 1900 are loc prima ședință a Consiliului de Administrație.

            După intrarea României în Primul Război Mondial, alături de Antantă, în noiembrie 1916, administrația instituției se scindează în două părți: una în teritoriul ocupat, la București, și a doua, la Iași. Guvernul Ion I.C. Brătianu decide evacuarea tezaurului Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie, al Băncii Naționale a României, precum și a valorilor aparținând celorlalte instituții publice și private, la Iași, și, de aici, la Moscova, pe baza garanțiilor date de guvernul rus și de marii aliați ai României.

            În 1930, are loc reorganizarea Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie prin desprinderea Casei de Economie, care devine 'instituție publică autonomă', sub denumirea de Casa Generală de Economii, persoană juridică, aflată sub autoritatea Ministerului de Finanțe.

            În octombrie 1932, în urma modificării legii de organizare a Casei Generale de Economii, aceasta își schimbă denumirea în Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale, prescurtat CEC. Prin reforma monetară, înfăptuită la 15 august 1947, depunerile la CEC au fost recalculate la raportul 1: 20.000 lei.

            Prin Decretul din septembrie 1948, s-a înființat Casa de Economii, Cecuri și Consemnațiuni, prescurtat CEC, patrimoniul noii instituții formându-se prin contopirea patrimoniilor Casei de Depuneri și Consemnațiuni și Casei Naționale de Economii și Cecuri Poștale. Instituției i se încredințează primirea și păstrarea economiilor bănești ale populației din întreaga țară.

            După 1990, CEC își extinde activitatea, în 1996 începe procesul de reformare și modernizare a CEC, din punct de vedere juridic, instituțional și al serviciilor și produselor bancare. Apare Legea nr. 66 privind reorganizarea CEC în societate bancară pe acțiuni, cu acționar unic statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor.

            În  2005, se iau măsuri de reorganizare a Casei de Economii și Consemnațiuni CEC — SA, în vederea privatizării, astfel că se aprobă strategia de privatizare a Casei de Economii și Consemnațiuni CEC — SA.

            În decembrie 2006, Guvernul României a stopat privatizarea CEC, considerând că prețul de 560 milioane de euro oferit de National Bank of Greece (singurul investitor rămas în cursa de privatizare a CEC) pentru pachetul de acțiuni de 69,9% este prea mic.

            În 2008 se aprobă Statutul CEC si se hotărăşte schimbarea imaginii si denumirii  în CEC Bank SA. AGERPRES


NOTĂ: Prezentul material a fost sintetizat în vederea prezentării Palatului CEC în Circuitul "Calea Victoriei 4" din cadrul proiectului "Bucureşti" organizat de ATGR in sprijinul viitorilor ghizi de turism din data de 1.aprilie.2015.

       În final vă las şi o parte din fotografiile facute cu o saptămână înaintea prezentării emblematicului Palat CEC. Pozele au fost facute cu o camera foto Sony Nex-5T.

















De asemenea, pentru o privire de ansamblu în interiorul palatului vă recomand sa va delectaţi cu imaginile postate in articolele de mai jos:



Niciun comentariu:

Agonie si extaz

Agonie si extaz