Ratacind prin amintiri...Piatra Mare

Aprilie 2011. Natura lenesa inca se foieste prin pat asemeni mie cand aud ceasul ca suna dimineata devreme si stiu ca trebuie sa ma duc la birou. Imi e dor de verdele crud al ierbii insa stiu ca mai am putin de asteptat. Cu toate astea, dorul de munte ma cuprinde cu fiecare sfarsit de saptamana ce se apropie. Imi e dor sa fug de oras sa imi gasesc linistea in adancul padurilor si in lumea nemarginita ce stiu ca ma asteapta sus pe creste.Aproape in fiecare saptamana sunt intrebata “ pe unde mai pleci week-endul asta”, si am observat ca inevitabil si eu intreb acelasi lucru si gasesc de fiecare data un loc interesant in care imi propun candva sa ajung si eu. Acum insa vremea si muntii pentru mine sunt imprevizibili. Zapada inca este la peste 1800 de metri iar eu nu sunt pregatita pentru trasee de iarna cu coltari si piolet, asa ca ma rezum la ce pot face pe propriile picioare fara echipament de iarna.

Primesc un telefon de la Petru cum ca ar dori sa mearga in Crai, insa pentru mine Craiul a ramas inca un vis neimplinit, in sensul ca de fiecare data cand am fost nu am ajuns niciodata pe creasta. Iar propunerea lui era chiar creasta….dar iarna….no way. Ptr mine creasta pe timp de iarna e exclusa din planurile pentru anul aceasta. Ar fi fost varianta sa urcam pe Piatra Mica, insa acolo fusesem cu aproape o luna in urma la atelierul AMC si nu vroiam sa repet acelasi lucru acum. Dorinta mea era…Piatra Mare, caci tot Piatra se numeste. Si de ce Piatra Mare? Pentru ca este un munte accesibil in orice perioada a anului si in acelasi timp un loc in care pot spune ca am inceput “evolutia mea” pe munte, un loc in care de cate ori ma voi intoarce imi voi aminti de cum a fost “prima oara” intr-un grup organizat. Si asta se intampla acum aproape 4 ani de zile. Voi scrie acest jurnal adaugand franturi din amintirile mele, amintiri ce mi-au fost alaturi la tot pasul pe acele carari, amintiri din prima aplicatie alaturi de clubul Roza Vanturilor in urma cu aproape 4 ani.

Memories: iunie 2007. Era o zi superba de iunie. Soare, cald si o gramada de zambete pe chipurile noastre nerabdatoare sa ajunga pe munte. Era prima aplicatie a scolii de vara in cadrul Clubul turistic Roza Vanturilor. Urma sa petrecem 3 zile in Piatra Mare. Dar unde era Piatra Mare? Imi amintesc ca prin 2004 daca nu ma insel imi propusese Adita o tura de o saptamana in Piatra Mare insa in graba si entuziasmul mei visitor reusisem sa cad pe scarile de la metrou, sa imi sucesc glezna si sa imi rup si un os la picior, astfel ca planul meu de a vedea Piatra Mare atunci esuase. Dar atunci nici macar nu stiam unde este acest munte. Si nici nu conta. Era doar dorinta mea de a fi pe munte..oriunde... Si iata ca dupa 3 ani in care visele mele erau doar la stadiul de vise si iesiri o data pe an la munte, am luat atitudine si m-am inscris intr-un club montan, pentru ca aveam nevoie de cineva in care sa am incredere pe munte, un om care cunoaste muntele si alaturi de care sa pot merge fara grija. La tura aceasta au participat multi, peste 30 de persoane, caci la scoala de vara erau multi “cursanti” dornici de batut cararile cat si cei ce erau déjà membrii clubului. Planul era sa urcam pe la cascada Tamina, apoi pe varf si sa dormim cu cortul langa Cabana Piatra Mare. Apoi a 2a zi era dedicata alpinismului, adica cei vechi care erau déjà membri in club aveau o zi pentru ei sa faca rapeluri de pe o stanca, noi restul de incepatori stand la plaja si admirand coborarile spectaculoase. A 3a zi aveam de coborat prin Canionul 7 Scari si inapoi fiecare la casele sale.

Aprilie 2011. Dupa ce am studiat harta am hotarat sa plecam dis de dimineata sa lasam masina in Timisul de Sus si sa mergem cu trenul pana in Timisul de Jos, urmand sa urcam pe Canionul 7 Scari pana la cabana Piatra Mare, apoi sa urcam pe varf si sa coboram pe la Tamina, insa…asemeni turei de saptamana trecuta, planul de acasa a fost modificat in targ, si acest lucru doar in plus si in mai bine.

CE AM REUSIT SA FACEM: Dambul Morii – Canionul 7 Scari – Cabana Piatra Mare (Banda Galbena) – Vf. Piatra Mare (1844m) (Banda Rosie) – Cascada Tamina - Cabana Piatra Mare (Banda Albastra) – Pestera de Gheata (Banda Albastra) – Sirul Stancilor – Dambu Morii (Punct Rosu). Total 12 ore cu tot cu pauzele de pe traseu si opriri de 2 ori la cabana.

Plecam la ora 4.30 din Bucuresti cu gandul sa prindem personalul de 6.59 din Timisul de Sus ca sa putem face traseul astfel incat la coborare sa iesim direct la masina. Reusim sa ajungem fix la 6.59 cand trenul se punea in miscare. Nu ne vine sa credem, caci daca ajungeam cu un minut inainte il prindeam, dar cum spun eu, intotdeauna raul este spre bine, si orice nereusita are defapt un scop nobil si asa avea sa fie. Am hotarat sa mergem in Timisul de Jos cu masina, am parcat la Dambu Morii si am pornit la 7.20 in traseu. Stateam noi si ne gandeam cat de nebuni suntem sa plecam cu noaptea in cap si sa intram in traseu la prima ora a diminetii intr-un munte atat de mic. Si totusi, am ajuns la concluzia ca mare adevar graieste vechiul proverb romanesc “Cine se scoala de dimineata departe ajunge”, caci avand 12 ore de lumina doar pentru noi si placerea noastra - muntele, astfel am lungit traseul facand un semimaraton.

Am urmat drumul , apoi poteca pe malul Sipoaiei ce duce spre Canionul 7 Scari. Evident ca am reusit sa dobandim si un companion patruped de drum, insa doar pana la intrarea in canion.

“ Cheile Sapte Scari sunt situate in partea central – vestica a Muntilor Piatra Mare, la o altitudine medie de 980m, nu departe de Valea Timisului ( Dambu Morii ), pe paraul Sapte Scari, afluent de stanga al Vaii Sipoaie. Sunt cele mai mari si mai spectaculoase chei din intreg arealul Masivului Piatra Mare. Au o lungime de 160m si o diferenta de nivel de 58m. Prima treapta a cascadei, de jos in sus, are o inaltime de 8m, urmata de alte 6 trepte, cea mai mare avand peste 35m inaltime.” Extras din panoul informativ de la intrarea in Canion.

La intrarea in canion este pusa o placuta unde scrie “ Canionul este impracticabil. Folositi traseul de ocolire Punct Rosu”. Ei culmea…nu mai imi aminteam daca anul trecut cand revenisem pe aici era sau nu placuta aceea, aveam o oarecare teama caci stiam in ce stare degradata erau puntile de lemn pe care se merge, stiam si ca scara cea mai inalta avea o treapta lipsa, insa am zis ca totusi sa incercam. Petru se uita un pic suspect la mine si nu e sigur ca e bine ce facem, dar o ia primul la urcat prima scara. Se putea merge ok, cu grija si atentie unde calci. Racoarea imi placea si aerul acela proaspat si umed ma facea sa ma simt in elementul meu. Ajungem la scara cea mai inalta. Pare destul de creepy pentru ca nu este in totalitate stabila si daca tragi de ea se misca, apoi cand urci pe ea iar simti cum se misca si ai senzatia ca vei pica pe spate cu ea cu tot. In plus, atunci cand stateam la baza ei asteptand sa ajunga Petru sus ma tineam de una din balustradele de metal si simteam cum vibreaza. In linistea aceea in care nu auzeam decat sunetul apei cum se izbeste fara mila de stanci gandurile imi invadau mintea. Oare e bine ce fac….in singuratate am un sentiment de nesiguranta, un sentiment de pustiu ce ma apasa…Cu toate ca Petru era la cativa metri de mine eram doar noi 2 si simteam o neliniste pe care trebuia sa o alung. Am urcat si eu scara, treapta ce o stiam eu lipsa acum era inlocuita cu una noua ceva mai subtirica, dar mult mai buna decat deloc. Inca putin si ne apropiem de iesirea din canion. Aventura “impracticabila” se incheia.

Primii pasi facuti pe canion.

"Ghetarul" de la intrarea in canion.

Urcarea pe scara cea mai inalta.

................................

Urma poteca prin padure. Era o liniste de nedescris. Parca niciodata nu avusesem parte de atat de multa liniste. Curand am dat si de zapada, iar mai sus erau zone cu petice de gheata pe care am exersat un pic de patinaj artistic. Am ajuns la cabana la ora 10.15, fiind intampinati de cei doi dulai albi.


Un prim popas prin padure la o gura de apa reeeeceeee.

Cabanierul deabia se trezise si facea focul in soba. Nu era urma de turist la ora aia, evident…cine e mai nebun ca noi sa plece cu noaptea in cap in Piatra Mare? Am baut un ceai, am mancat o omleta, am deschis harta si ne-am hotarat ca totusi avand atata timp la dispozitie putem sa coboram la cascada Tamina si sa urcam inapoi, apoi sa mergem la Pestera de Gheata si sa coboram pe Sirul Stancilor, astfel scutind drumul intre cele 2 Timisuri pe care trebuia sa il facem ori pe jos ori cu vreo ocazie.

Soarele incerca timid sa isi faca simtita prezenta de dupa nori, insa nu prea i-a reusit. Am coborat catre locul unde in urma cu 4 ani pusesem cortul…

Iunie 2007. Era o caldura ametitoare. Mersesem de ceva ore bune si acum ajungeam la locul de campare. Vorbisem cu Gia sa ma primeasca in cortul ei pentru cele 2 nopti ce urma sa le petrecem aici. Privelistea era superba. In departare se zareau muntii Baiului. In spatele nostru era cabana. Eram o puzderie de oameni intr-o mare de liniste. Ne-am apucat fiecare de pus corturile si apoi de stat la povesti, mancat, jucat carti. Era prima oara cand vedeam pe cineva gatind la primus. Era fascinant. Oricum eu sunt o mare pasionata de bucatarie dar pana acum nu stiam ca se poate face “ceva bun” si pe munte. Toni pregatea o tocanita cu legume si chiftelute alaturi de Adriana care incerca un fel de ciorba cu fidea. Seara s-a incins cu un foc de tabara urmat de …somn. Asta pentru cine putea dormi. Era prima mea noapte la cort de una singura, adica fara ai mei parinti, caci cu ei mai fusesem cu cortul, dar nu asa sus pe munte. Nu stiam eu prea exact cu ce se mananca acest dormit, asa ca nu aveam la mine decat un sac de dormit de vara, din acela ieftin de Carrefour, o pereche de pantaloni, un pulovar si o geaca. Eh…am pus pe mine absolut tot ce aveam si tot am dardait de frig. Intr-un final am atipit, insa pe la ora trei am auzit miscare in jurul cortului. Cum muntele implica automat si animale salbatice aveam evident acea frica de urs. Am stat vreo 2 minute sa ascult atenta. Miscarea devenea evidenta, si cum teama mea se intetea, am trezit-o pe Gia, dupa care am tipat dupa Toni, ca eu cred ca e ursul. Nu mai retin daca s-a trezit cineva sa iasa afara, dar stiu ca am fost sfatuita sa ma culc la loc ca nu este nimic. A doua zi eram total terminata de somn si ma bucuram ca avea sa fie o zi libera pentru noi pinguinii invatacei, membrii clubului avand zi de coborat in rapel mi-am permis sa dorm linistita la soare. A urmat apoi iarasi un pranz la primus si apoi o ploaie de vara cu margele de grindina. Nu mai vazusem asa ceva. Ne-am bagat fiecare in corturile noastre si de-abia acum incepea veselia. Eram invadate de ape avand tot un cort “de creasta” RCO, din acela bun de mers in Vama Veche. Si apuca-te si muta lucrurile dintr-o parte in alta si strange apa din cort. O nebunie. Dupa ce s-a oprit ploaia am iesit cu totii afara unde am fost intampinati de aerul proaspat si umed de vara in compania unui spectacol de culori dat de un frumos curcubeu. Norisori pufosi dantuiau pe deasupra culmilor inverzite parca invelindu-i pentru culcare. De jur imprejurul corturilor erau margele albe de gheata. Aceasta a doua seara nu am mai vrut sa mai intru in cort, asa ca am ramas la foc impreuna cu Ana, Dorel si Costi (dupa spusele lui Razvan ca eu nu mai imi amintesc) pentru ca nu vroiam sa mai dardai inca o seara si sa ma trezesc iar cu teama de urs. La foc mi-a fost bine si chiar am dormit, cu toate ca pentru astfel de experiente trebuie sa fii constient ca pe o parte te vei perpeli bine iar pe cealalta iti va fi frig. In jur de ora 3 jumatate noapte vantul incepe sa adie si da o senzatie ca cineva paseste in jurul tau. Asa mi-am dat seama ca defapt ceea ce m-a trezit pe mine cu o seara inainte nu era decat vantul in jurul aceleiasi ore si nu vreo specie de animal salbatic care ar fi ales special cortul unde eram eu. Dar cum teama si imaginatia mea in general fac un cuplu de nedespartit, evident ca m-am speriat degeaba. Dar frigul pe care l-am tras in noaptea precedenta nu il voi uita vreodata.

Tabara noastra multicolora.

Spectacolul luminii.

Norisorii pufosi.


O gasca nebuna - Costi, eu, Razvan, Gia, Ana si Tractoras.


Seara tarziu ne incalzeam la foc.


Margelute de gheata.

Delicii culinare.


Tocanita de legume cu chiftelute.


In cort cu Gia, Razvan si Ana.

Aprilie 2011. Am pornit in pas vioi sa cucerim Varful Piatra Mare. Poteca urca prin padure traversand zone de patinaj , apoi se continua cu zapada printe stanci golase. Suntem invaluiti de ceata, constienti ca vom urca pe varf doar pentru a face poza cu stalpul ce marcheaza cei 1844m si nu pentru a admira peisajul, dar nu ne dam batuti. Nu eram obositi deloc cu toate ca eram treji de la 3 jumate dimineata. Ma bucura totusi ca saptamana aceasta am intrat in traseu la ora 7. Intr-un fel recuperam timpul pierdut duminica trecuta cand intrasem in traseu deabia la 1 dupa-masa. Ajunsi pe varf am facut un pictorial de grup si am pornit la vale catre Cascada Tamina. Coborand, am revazut locul in care in urma cu patru ani am facut popas si apoi am urcat pe varf...

Iunie 2007. Caldura mare. Rucsacul greu. Nu stiu ce oi fi pus in el dar eram mandra de mine ca urcasem pana aici. Toni ne spune sa luam o pauza sa mancam ceva si apoi sa dam o fuga pe varf caci el nu mai are chef sa urce si ne asteapta la bagaje. In plus mai aveam putin pana la cabana. Am urcat in graba “dealul” fara rucsac. Ma simteam atat de usoara. Sus pe varf am facut o gramada de poze de grup. Eram peste 30 de oameni si aproape toti aveam aparate foto si vroiam poze acolo.






Poza de grup. Un foarte mare grup. In poza suntem doar 34, in realitate cred ca eram peste 40.

Aprilie 2011. Acum totul era trist. Iarba avea culoarea aceea ocru de care mereu aminteste Razvan ca e prea trista si nu ii place. Am coborat pana la o stana unde am intersectat drumul ce duce in Predeal, apoi am coborat mai departe intr-o poiana ce imi amintesc ca vara trebuie sa fie plina de floricele si stufaris inalt.

Acum...


Si atunci...


Acum...


Si atunci

Am continuat coborarea prin padure si ne-am intersectat si cu un grup de 4 baieti care coborau si ei spre Tamina. Am ajuns la un drum forestier pe care l-am coborat apoi am continuat pe o poteca la stanga ajungand la firul vaii Pietrei Mici unde stiam ca este intrarea la Cascada Tamina.



“ Cascada Tamina este situata la o altitudine de 1100m. Este sculptata in calcare coraligene mezozoice de catre Paraul Pietrei Mici. Este reprezentata din insiruirea a 5 cascade, dintre care cea mai mare are inaltimea de 10m. Cheile Tamina au un microclimat specific mai rece care se oglindeste in speciile de plante tipic alpine si palcurilor de molizi batrani care strajuiesc cheile. Valea Pietrei Mici si in special stancariile Cascadei Tamina sunt unul din ultimile refugii ale faunei carpatice, in special pasari si mamifere mari. Datorita numarului mare de ursi bruni din aval de chei locului I se mai spune si “ursarie”.” - Extras din panoul informativ de la intrarea spre Cascada Tamina.

Am coborat pe poteca din drepta panoului in padurea intunecoasa pana in firul vaii. Treptele atent sculptate intr-un trunchi vechi de copac au trecut neobservate de Petru care cauta poteca spre cascada. Am urcat trunchiul si am ajuns la treptele metalice. Am pus betele pe rucsac si am inceput urcusul, intai pe un cablu metalic, apoi pe scari…apoi am avut o bucatica de catarat prin apa si iar o scara. Cascada superba isi canta simfonia ei bucuroasa de revedere. Pacat ca e asa scurta. Ma simteam ca intr-un parc de distractii si chiar i-am spus lui Petru “ Hai, ne mai dam o data?” Imi plac enorm de mult cascadele, cheile, si tot ce tine de stanca si apa. Mi se pare ceva extraordinar cum apa de-a randul secolelor a sculptat asemeni unui artist blocurile de calcar lasand pentru noi, muritorii de rand, o opera de arta de o asemenea grandoare.













Am luat o gustare si am revenit inapoi pe acelasi drum la cabana Piatra Mare unde am fost surprinsi de multimea de turisti unguri. M-am simtit straina in tara mea, pentru ca atat cabanierul cat si majoritatea din jur vorbeau ungureste. Toata plimbarea de la cabana pana pe varf si apoi la Tamina si inapoi am facut-o in 4 ore jumate.

Dupa ce am mancat o ciorbita de legume si ne-am aprovizionat cu apa proaspata de la izvor am pornit pe Banda Albastra catre Pestera de Gheata. Drumul trece printr-o padure deasa de conifere ce sunt verzi doar la varfuri dand un aspect demn de filmele cu fantome. La intersectia cu Punctul Rosu ce duce in Timisul de Jos pe Sirul Stancilor, in drepta coboara poteca ce merge la Cabana Bunloc trecand pe la Pestera de Gheata. Aceasta pestera incepe cu o catarare destul de inalta, eu am zis ca de urcat ma urc, dar de coborat nu stiu cum am sa cobor, aveam eu sa vad pe urma. Intrarea in pestera este defapt un culoar ingust cam de juma de metro intre doi pereti inalti de stanca. Am ajuns pana un puct in care cei doi pereti se unesc formand un tavan si culoarul coboara. Noi nu am mai coborat fiind sfatuiti de un alt grup ce era in trecere ca de la acel punct este necesar echipament specific. A urmat apoi evident coborarea inapoi la “lumina”, momentul meu critic fiind prima “saritoare” in care pana la urma m-am lasat pe burta luand bolovanul in brate si tarandu-ma in jos. Ca din fiecare pestera am iesit cu pantalonii murdari de noroi, dar nu puteam rata un asemenea obiectiv.

Am continuat drumul pe banda rosie prin padure ajungand la Sirul Stancilor. Asa cum le spune si numele, este un sir inalt de stanci frumos sculptate, un perete atent gandit de un arhitect iscusit si totusi necunoscut in persoana - Natura. Am coborat apoi prin padure pana in pajistile de pe malul Sipoaiei mirandu-ne ca suntem plecati de aproape 12 ore si totusi coboram pe lumina.

Ne-am spalat bocancii si ne-am asezat pe iarba profitand de ultimile raze ale soarelui indreptandu-ne privirile catre Piatra Mare, cu parere de rau ca totusi trebuie sa plecam acasa si cu dorul de a dormi la cort. Si cum sezonul cald de-abia incepe ne gandim ca avem atatea planuri si atatea locuri pe care ni le dorim sa le vedem, si totusi atat de putin timp la dispozitie.

Mi-a placut aceasta tura…spontana de altfel, caci nu a fost gandita in prealabil cu cateva zile inainte, dar dorinta de a merge pe munte invinge orice retinere. Si apoi, nimic nu se compara cu o plimbare in aer liber. Cinci zile pe saptamana sunt inchisa intre cei 4 pereti ori ai biroului meu ori ai casei in care ma odihnesc, si totusi simt nevoia de libertatea si odihna din mijlocul naturii. Ii spusesem lui Mugurel ca week-endul acesta voi sta acasa, si totusi am plecat pe munte. Incep sa cred ca “acasa” devine locul in care ma simt libera , in largul meu.

Cat despre revenirea in locurile in care am mai fost...ajung sa cred ca de fiecare data cand ma intorc intr-un loc ma cufund in amintiri si ma cuprinde o stare de melancolie...si as vrea ca cei de langa mine sa imi inteleaga bucuria pe care mi-o redau locurile dragi mie. Realizez ca a trecut atat de mult timp si eu ma simt ca si cum toate s-ar fi intamplat vara trecuta. E ciudat cat de greu imi este sa realizez trecerea timpului...si cu fiecare an ma voi indeparta mai mult fara sa imi dau seama ca intr-o zi toate vor fi doar amintiri si vor ramane doar in sufletul meu intelese.
Mi s-a spus de multe ori ca traiesc in trecut, un trecut de care nu ma pot desparti, pe care de multe ori incerc sa nu-l bag in seama si sa ma bucur de clipa prezenta. Uneori imi reuseste, alteori traiesc in amintirile mele, asa cum in mare parte s-a intamplat in aceasta zi.

Ca incheiere...va las in compania unui cantec drag mie ce se potriveste foarte bine starii mele povestind cele de mai sus...o piesa a celor de la Within Temptation - Memories.