vineri, 24 aprilie 2015

Pasajul Macca – Villacross – povestea dragomanului Serafim si a pasajului în formă de potcoavă.



            Pasajul Macca – Villacross este unul din cele mai cunoscute pasaje bucureştene, construit la sfârşitul secolului XIX, conform planurilor arhitectului Felix Xenopol cu studii de specialitate la Berlin. 
 
            Pasajul, cu un program arhitectural deosebit, fiind in acelaşi timp stradă, clădire de locuit şi spaţiu comercial, a fost construit între anii 1890 – 1891 cu scopul de a lega sediul Băncii Naţionale a României de cea mai intens circulată arteră comercială din acea vreme – Calea Victoriei, motiv pentru care o perioadă acest pasaj s-a numit Pasajul Băncii Naţionale.
            Asemănarea cu "pasajele" din Paris şi din Milano este izbitoare, diferă numai proporţiile, impactul comercial fiind la fel de puternic. Numărul mare de prăvălii, majoritatea cafenele şi magazine de bijuterii, a făcut din aceste locuri, mai ales după acoperirea lor cu sticlă, prin 1891, când a avut loc inaugurarea oficială, o veritabilă, însă costisitoare, inimă a Bucureştilor. Undeva, la etaj, a funcţionat chiar şi un templu masonic, vizitat în anul 1886 de regele Oskar al II-lea în calitatea sa de Mare Maestru al Marii Loji suedeze. Uşa Templului, precum şi decoraţiile simbolice, mai există încă.
            Pasajul are o desfăşurare complexă a volumetriei: din spaţiul central octogonal (mai înalt decât restul pasajului, având o cupolă cu luminator octogonal) pornesc două braţe care închid un corp de clădire cu o curte interioară, Pasajul Villacrosse la sud si Pasajul Macca la nord.
            La intrarea dinspre strada Eugen Carada este realizat un portal monumental. De asemenea clădirile din pasaj sunt prevăzute cu ornamente din stuc iar rotonda de după intrare are un acoperiș cu vitraliu de sticlă.
            Sediul fostei Bănci Anglo-Române a rămas singurul corp din clădirile simetrice ce flancau cândva poarta de intrare a Pasajului din strada Carada, aripa fostă Karagheorghevici. În 1940, clădirea simetrică din dreapta intrării în pasaj, prelungită pâna în strada Doamnei, a fost demolată pentru a face loc extinderii Băncii Naţionale şi îndreptării aliniamentului vestic al străzii Carada.
            Ramura dinspre strada Lipscani a fost numit pasajul Villacrosse, în amintirea arhitectului catalan român, Xavier Villacrosse care fusese arhitect șef al Capitalei în anii 1840 – 1850, iar cel de-al doilea - pasajul Macca, după numele lui Mihalache Macca, cumnatul arhitectului Villacrosse.

            
Povestea locului


            Pasajul Macca – Villacrosse este unul din puţinele locuri din Bucureşti cu o istorie atât de bogată. Povestea începe in anul 1655 când, în urma unor vânzări succesive, proprietară a locului ajunge bogata mănăstire Mihai – Vodă. Din pricina învecinării cu domeniul contelui Constantin Bălăceanu, care îsi pierduse capul infruntându-l cu oastea austriacă pe Vodă Brâncoveanu, egumenul vinde în 1696 locul vel armaşului Bunea Grădişteanu, om al Puterii, strângător de moşii.
            Câţiva ani mai târziu, stăpân al locurilor va fi marele vornic Scarlat Câmpineanu, care la începutul secolului 19 zideste acolo un han pentru “muşterii înstăriţi”.
            Ultima Câmpineancă proprietară pe aceste locuri a fost Luxandra, văduva lui Scarlat Câmpineanu si mama marelui Ion Câmpineanu.
            La acea vreme, acea zonă de pe Podul Mogoşoaiei cuprinsă între Strada Lipscani si Bulevardul Regina Elisabeta era destinată hanurilor mari, şi anume: Hanul Filipescu - între Lipscani si pasajul Villacrosse, Hanul Câmpinencei – intre cele două pasaje, Macca si Villacrosse, Hanul Castrişoaiei – între pasajul Macca si Strada Doamnei si Hanul Greceanu – din strada Doamnei pana in Bulevard.
            In 1832, hanul Câmpinencei situat pe Podul Mogoşoaiei în mahalaua Doamnei, peste drum de casele baronului Ştefan Meitani, azi Prefectura Poliţiei, este cumpărat in urma unei licitaţii de fraţii Serafim (Petrache sau Petros Serafim, care era dragoman pe lângă ambasada Franţei la Constantinopol şi Ioan Serafim care era doctor).
            Viaţa dragomanului Serafim va fi deosebit de pitorească, precum o adevărată telenovelă. Pe la 1780, Petrache Serafim se naşte la Constantinopole, dintr-un vechi neam de podgoreni din Burgundia, zona Franţei de azi, ajunşi pe malurile Bosforului. Baiatul primeşte numele de Serafim pe care îl păstrează toată viaţa. Pentru că ştia bine şapte limbi orientale, Serafim ajunge de tânăr dragoman, adică traducător al Ambasadei Franţei, iar in 1812 este trimis de ambasador pe lângă Napoleon ca sa îi fie traducător şi interpret în campania Rusiei. Astfel, Serafim vede arderea Moscovei, retragerea Marii Armate, prăpădul de la Berezina, după care, slujba lui nemaifiind de folos, după plecarea  Împăratului, hotărăşte să plece înapoi pe meleagurile natale. În drumul său spre Istambul se opreşte la Bucureşti, unde îi place oraşul şi părăsind gândul de a se întoarce pe malurile Bosforului, se pune pe afaceri la noi, face o avere frumoasă şi se căsătoreşte cu o românca cu care are trei fete.
            Pe la 1830 Serafim îşi mărită fetele: pe cea mare, Polixenia, o marită cu Villacrosse, un refugiat catalan care învăţase arhitectura în Franţa, pe cea de-a doua, Anastasia, cu un neguţător de blănuri grec pe nume Macca, iar pe a treia, Catherina, cu Hory, secretarul Consulatului francez. După măritişul fetelor, Serafim se pune în tihnă pe mâncare si băutură, fiind un gurmand recunoscut pâna la curtea lui Vodă Ghica, care atunci cand îl cheama la masă la curtea domnească primeşte in dar din partea lui Serafim o masă europeană de mahon, deoarece acestuia nu-i plăcea sa servească masa aşezat turceşte precum Vodă Ghica.
            Serafim moare în ziua de Pasti 1853, la masă, după ce se răsfaţă cu o farfurie plină cu scumbii, astfel că cea de a 13-a scrumbie îi este fatală.
            Locurile cumpărate de la Câmpineancă erau împărţite de mult, cele dinspre actuala stradă Eugen Carada erau date zestre fetelor, iar cele dinspre Calea Victoriei le vânduse în 1836 Societăţii Filarmonice pentru 5500 galbeni.
            Societatea Filarmonică se înfiinţase în 1835, sub conducerea lui Grigore Filipescu. Scopul ei era de a promova cultura limbii române şi înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale şi instrumentale, şi formarea unui teatru naţional. Membru fondator al Societăţii Filarmonice a fost şi Ion Câmpineanu, care dorea să transforme hanul părintesc într-un Palat Filarmonic cu bibliotecă, săli de conferinţă şi o sală de teatru în vederea găzduirii Teatrului Naţional. Proiectul său prefigura în detaliu Ateneul Român înfiinţat însă abia peste trei decenii după pierderea puterii protectoare a ruşilor.
            În 2 ani însa, Societatea Filarmonică dispare, este desfiinţată, la ordinul consulului rus Ruckmann care considera drept o conspiraţie primejdioasă ridicarea unui teatru naţional in acel timp. Cu toate acestea, 15 ani mai târziu, va fi construit Teatrul Naţional, după numeroase intervenţii la Vodă, fiind tot sub ocupaţie rusă, amplasamentul fiind tot in locul unui han, şi anume Hanul Filaret, şi tot pe Podul Mogoşoaiei.
            Din banii adunaţi de boieri în sprijinul construirii teatrului, boierii se gândesc să înalţe pe locul vechiului han un monument dedicat generalului Kiseleff care locuia in casele baronului Meitani aflate vis-a-vis de han. Kiseleff le respinge oferta, rugând ca din acei bani să se construiască o lucrare mai folositoare gen o fântâna, un pod sau o şosea, motiv pentru care o parte din bani vor fi folosiţi la construirea Uzinei de Apa de la Mihai Vodă şi conductele subterane, iar cealaltă parte pentru amenajarea Aleii celei mari rebotezată Şoseaua Kiseleff, la care a lucrat pana în 1852 şi Karl Mayer, creatorul grădinii Cişmigiu.
            Locul hanului dintre pasaje este vândut peste câţiva ani unui anticar evreu ungur, care construieşte pe el un hotel având sus 9 camere, iar jos o cafenea cu şantan (Local de petrecere în care cântăreți și dansatori dau spectacole de varietăți pentru a distra publicul), hotelul devenind în scurt timp celebru sub numele de Stadt Presth.
            Timp de 30 de ani Stadt Presth a fost locul de întâlnire al femeilor de viaţă cu jeunesse doree din Bucureşti. Iarna intr-o sală lungă şi joasă, iar vara într-o  grădină care ţinea locul între pasajele de azi, cântau si dansau artiste ungare şi germane. Sâmbata nu era spectacol, ci aveau loc vestitele baluri de societate ale lui Vilcek, mult căutate de nemţii şi ungurii din Bucureşti. O descriere amănunţită referitoare la cum decurgeau aceste baluri ne scrie publicistul Nicolae Orăşanu în Misterele Mahalalelor:
„În fundul curţii hanului lui Vilacrosse, la Stadt Pesth, sunt balurile lui Vilcek. Cele mai frumoase, cele mai vesele sunt cele care au loc odată pe săptămână sub numele de „O du liber Augustin”. Aci se îngrămădesc junele modiste, venite să uite întristata viaţă de toate zilele, aici negustorii înstăriţi de pe podul Mogoşoaei, aci junii care după moda pariziană, preferă amorurile cusătoreselor de tot felul şi pierd ziua trecând în birji pe la magazinele unde micile grizete1045, cu părul bălai, cos la bonete, pălării, rochi, sau fac flori, vând panglici, mănuşi, mitenuri. Ici vezi o damicelă simţibilă care primeşte amorul propus de un june cu condiţia de a nu o vedea decât o oră pe zi şi de a nu o controla de întrebuinţarea celuilalt timp; un german cere bere; un maghiar bate din tocuri şi‑şi răsuceşte mustaţa; un ceasornicar cu ochii roşi vorbeşte cu un confrate, şi vreo câţiva nemţi lacomi cer la anghimofturi1048 şi şniţele pe care le înmoaie cu bere şi „mişmaş”. În spre zi s’a dansat cancanul sub numele modest de horă şi l‑au dansat mai ales pompierii, mai abetir ca la Mabille sau Closerie des Lilas”.
            Pe la 1880, la Stadt Pesth era un băiat de scenă un biet evreu, hulit şi prigonit de toţi, a carui îndeletnicire era să cureţe şi să aprindă lămpile cu gaz ale rampei. Într-o zi, sătul de atâta fum şi unsoare, prinde meşteşugul scamatoriilor şi se hotărăşte şi el sa se facă scamator, ca mai apoi, din transformare in transformare şi dorinţa lui arzândă de afirmare, ajunge pe la sfârşitul secolului directorul teatrului particular al Ţarului Alexandru al III-lea şi în 1920 compozitorul operei din Monte Carlo. Numele lui este Raoul Gunsbourg si intreaga poveste a vieţii lui o puteti citi în articolul: Vestiti romani necunoscuti: Raoul Gunsbourg, intre Bucuresti, Moscova si Monte Carlo.



            La sfârșitul secolului al XIX-lea, hanul este demolat, iar municipalitatea hotărăște construirea unui pasaj pietonal în mijlocul orașului, după modelul celor existente în marile orașe occidentale. Locul ales de edili a fost în vecinătatea Căii Victoriei și Lipscanului, două artere sufocate de aglomerația vremii. În acest sens, Primăria cumpără casele din zonă, dar nu și Hotelul ”Stadt Pesht”, proprietarul refuzând vânzarea acestuia. Arhitectul desemnat cu realizarea acestei lucrări nu a fost Xavier Villacrosse, așa cum s-ar putea crede la prima vedere, ci Felix Xenopol. Acesta din urmă se vede nevoit sa creeze un pasaj în formă de potcoavă, care să înconjoare hotelul rămas în mijloc. Astfel se explică existența celor două aripi din cadrul pasajului, de-a lungul celor două laturi ale hotelului.


            Pasajul avea menirea de a lega Banca Naţională de cea mai intens circulată arteră comercială din acea vreme. Pasajul avea la parter locuri pentru mici magazine iar la etaj camerele puteau fi inchiriate. A fost acoperit cu sticlă galbenă pentru a da un aer de intimitate şi confort, fiind bogat ornamentat cu stucaturi, ornamente arhitectonice în relief. De asemenea, pasajul avea şi un rol pragmatic, de a evita aglomeraţia dintre cele doua artere comerciale importante – Calea Victoriei şi strada Lipscani.
            Secolul XX aduce noi proprietari, printre care şi Bursa de Valori Bucureşti, care şi-a avut primul sediu în pasajul Macca – Villacrosse. De asemenea, o serie de ziare si reviste au avut sediul in acest pasaj: Ţara, Curierul Comercial,
Anuarul General al României. Numeroase magazine de lux au fost deschise aici, şi anume: În pasajul Villacrosse: Cecil, încălţăminte ; Original (Elena Filimon) rochii şi mantouri ; Mariana, încălţăminte ;Nicolae Gherghe, Ion Iliescu, mezeluri ; Fintext, stofe. În Pasajul Macca: Porţelanul Rosenthal ; Marie-Claire, mode ; Cişmaş, ghete şi mănuşi ; Apostoleanu, galanterie ; Neumann, articole bărbăteşti ; Ebonitul, tocuri rezervoare ; Filipescu, încălţaminte ; Tutungerie ; postăvărie ; fabrica de cămăşi 100 000 chemises.
            După anul 1950, in perioada comunismul, pasajul este cunoscut sub numele de Pasajul Bijuteria, după specificul magazinului aflat în vecinătate.
            Din 1990, pasajul işi reia numele iniţial de Macca – Villacrosse, in prezent pasajul îşi menţine caracterul comercial la parter, cu numeroase baruri şi cafenele, ateliere de croitorie, optică, foto şi bijuterie, amanet. La etaje exista birouri şi locuinţe.


NOTĂ: Prezentul material a fost sintetizat în vederea prezentării Pasajului Macca - Villacrosse în Circuitul "Calea Victoriei 4" din cadrul proiectului "Bucureşti" organizat de ATGR in sprijinul viitorilor ghizi de turism din data de 1.aprilie.2015.

În final vă las şi o parte din fotografiile facute cu o saptămână înaintea prezentării elegantului pasaj cu arome orientale Macca – Villacrosse. Pozele au fost facute cu o camera foto Sony Nex-5T.










































Niciun comentariu:

Agonie si extaz

Agonie si extaz