Privind in departare catre cerul albastru ma pierd in maretia lui si incerc sa deslusesc idei..idei pe care odata le intelegeam, le adoptam si le credeam. Atunci cand suntem tristi incercam sa ne protejam si sa invatam din greseli. Atunci cand suntem dezamagiti incercam sa ne impunem ca pe viitor sa nu ne mai lasam prada viselor si sa devenim indiferenti. Credem ca indiferenta ne va proteja. Si poate ca va fi chiar asa..dar unde vom ajunge cu asta? Unde va ajunge un suflet ranit de o persoana indiferenta daca va adopta aceeasi greseala care i s-a facut? Oare vom mai putea fi noi? Oare cat va dura indiferenta? Cat vom putea suporta sa ne mintim si sa ne impunem noi idealuri? In fiecare dintre noi exista teama ca vom fi dezamagiti..teama ca intr-o zi daca vom trai un vis se va rupe in mii de bucati si sufletul nostru va fi imprastiat intre sapte zari....mai exista teama ca daca nu profiti de moment acea clipa nu ti se va mai intoarce niciodata...luam decizii fara sa gandim pentru o secunda de fericire...ne impunem un gand pe care apoi nu il mai putem respecta si apoi vrem ca visul sa nu se termine...iar cand se termina ne dorim sa adormim la loc si sa ne trezim tot in visul pe care l-am avut...oare de ce nu reusim? oare cu ce gresim? oare merita sa traim in indiferenta?
Coborand cu picioarele pe pamant realizez ca cerul si-a schimbat culoarea...a devenit mai inchis..mai apasat..mai indurerat...oare gandurile mele au fost de vina si el imi tine partea? Ma indrept catre malul lacului si privesc inainte...acolo unde apele ce se zbat sub vantul ce prevesteste furtuna se impreuneaza cu cerul trist...as vrea sa pot mai mult ...as vrea sa zbor..sa plutesc pe apa care ma cheama in bataia vantului care ma dezmiarda...as vrea sa privesc si sa adorm iar valurile sa imi cante versuri calde...as vrea sa inteleg misterul ce ne leaga..as vrea sa inteleg diferenta dintre noi...as vrea sa inteleg de ce ador atat de mult bataia vantului cand altii fug grabiti de furtuna..as vrea sa inteleg de ce ei nu pot vedea frumusetea pe care eu o vad....As vrea sa pot deschide ochii unor persoane si sa vada prin privirea mea greselile pe care le fac...as vrea sa pot asculta fara sa ma doara sentimentele si dorintele neimplinite ale unor persoane dragi mie..as vrea sa le pot ajuta ...sa le dau o raza de lumina ...dar ...realizez ca in lumea asta mare sunt atat de mica si nu pot face nimic...realizez ca trebuie sa las pe fiecare sa se avante intre imensele valuri ale vietii care te izbesc si care vor sa te doboare ....realizez ca oricat de mult as vrea sa intind o mana ei vor vedea altceva si vor considera ca judec .... cine as fi eu sa judec un suflet care poate ca este sau a fost la fel de ranit ca mine....cine as fi eu sa judec si sa ma bucur de tristetile si durerile unor suflete care nu isi gasesc alinarea ..... cine as fi eu sa judec cand nici eu nu am gasit calea corecta catre visele mele .... fiecare din noi avem un scop pe lumea aceasta mare ... ne-am reintors aici pentru ca am uitat ceva .... avem de terminat ceva .... avem un drum de gasit...poate ca il vom gasi..sau poate nu...dar cu totii vom incerca. Cei care spun ca au renuntat la visele lor nu vor face decat sa fie dezamagiti intreaga viata si se vor complace in situatii care nu le vor da nici o satisfactie pentru ca au renuntat la ce aveau mai de pret.
Ma indrept spre casa..drumul pe care il cunosc la fel cum imi cunosc palma in noapte mi se pare trist....dar vad o raza de speranta. Ma asez pe scaun cautand o melodie. De dupa perdeaua galbena ce o vad adesea cu coada ochiului observ ca o raza de lumina incearca sa isi faca simtita prezenta. Este soarele...si totusi ma asteptam sa fie o seara plina de lacrimi si zbucium din partea cerului inalt.... De multe ori atunci cand ne asteptam mai putin isi fac aparitia ..firave...micile raze de lumina in viata noastra. Dar oare le vedem? Oare le apreciem? Oare avem curajul sa dam perdeaua la o parte si sa vedem ce este dupa ea? Oare avem curaj sa iesim sa ne bucuram de caldura lor? Intotdeauna am considerat ca fiecare lucru care ni se intampla are un scop anume in viata.... iubim, ne deruim..suntem dezamagiti..suntem parasiti..si totusi drumul continua...intotdeauna raza de lumina apare acolo unde nu te astepti, important este sa o accepti si sa nu o tratezi cu indiferenta....
Plec....pentru doua ore trebuie sa stau intr-un spatiu inchis cu multe persoane...mi-as fi dorit ca azi sa raman in gandurile mele...cu toate ca atat de multa melancolie uneori strica....Deja e seara...pasesc lenes pe asfaltul rece. Nu a plouat. As fi vrut sa ma intorc pe ploaie acasa. As fi vrut sa simt picaturile pe pielea mea...poate in acest fel mi-ar mai lua din sentimentul imens de dor pe care il port in suflet. De ce ni se face dor? De ce nu putem controla sentimentele? Ma uit din pe cer. De aceasta data in intunericul noptii luna este mai stralucitoare ca niciodata...cel putin asa o vad eu. Deasupra ei stau doua stele. Imi zambesc. Mi-ar placea sa stau de vorba cu ele..poate in acest fel mi-as raspunde la atatea intrebari. As vrea sa stiu...de ce imi e dor....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu