Am plecat la drum purtand alaturi de mine un CD de mult uitat intr-un sertar, cu o muzica ce ma transpune in timp acum mai bine de 8 ani, o muzica ce pentru mine se potriveste de minune ca o coloana sonora a acestei frumoase povesti in lumea dinozaurului adormit din Muntii Valcan, caci…eu asa am facut cunostinta cu el in pozele lui Mugurel. Asa ca voi presara acest jurnal cu muzica din concertul Moment Of Glory: The Scorpions With The Berlin Philharmonic din anul 2000, un concert in care muzica simfonica se intrepatrunde intr-o perfecta armonie cu muzica rock.
Micutul Dino.
La ora 17 am plecat de la birou catre Gara de Nord unde trebuia sa ma intalnesc cu Razvan. Nici nu ne urcam bine in masina ca incepe potopul. Ma gandesc…ce ar fi fost daca mai intarziam putin, as fi plecat la drum ciuciulete. La Pacii ne intalnim intai cu Marius, apoi cu Andreea si Sorin, dupa care apare si masina Elenei impreuna cu Adriana. Dupa a mia reconfigurare de pasageri in masini se hotaraste sa plecam cu 3 masini din Bucuresti, caci 10 persoane nu incapeau in 2 masini decat unii peste altii cu bagajele in brate, Irina plecand inainte cu Claudiu si Cristina. Intre timp ploaia se oprise, insa cerul era suparat tare si prevestea ca ceea ce tocmai se terminase era doar inceputul. Si cam asa la intrarea pe autostrada A1 a inceput din nou potopul. Il sun pe Mugurel sa il intreb cum e vremea pe la munte, caci el venind din Targu Jiu s-a mai oprit sa faca un traseu mic pe la Lainici, si imi spune ca acolo e senin si frumos, si sa am grija sa nu aduc ploaia cu mine.
Dupa 6 ore ajungem in Campu lui Neag unde fiecare are probleme cu descoperirea drumului ce duce spre Pensiunea Lazarul. Cu toate ca mai fusesem si anul trecut acolo in tura lui Claudiu, stiam ca din drumul principal se face un drum de tara la dreapta inaintea unui pod, dar….asa cum zicea Mugurel…am trecut vreo 10 poduri si tot nu am gasit pensiunea. Intr-un final, respectivul pod unde trebuia sa facem dreapta era podul peste paraul Lazarul, aviz celor care vor sa mearga pe acolo in viitor.
La 12 noaptea, unii monteaza corturile in fata pensiunii, iar ceilalti ne strangem in sala de mese la depanat amintiri savurand licorile aduse de Mugurel. Cu parere de rau m-am retras catre pat aproape de ora 2, caci tare as mai fi stat la povesti dar stiam ca a doua zi la 7 jumate trebuie sa fim gata de traseu si nu imi permiteam ca tocmai eu sa nu fiu gata.
Sambata, 30.aprilie.2011 – Pe dinozaurul adormit (Creasta Oslei)
Alarma telefonului suna 6.10 dar lenea ma retine in pat. Aud pasii lui Mugurel pe hol si mirosul de cafea autentica imi readuce aroma in minte si ma ajuta sa ma ridic. In bucatarie, Mugurel pregatea o oala maaare cu cafea cum numai el stie sa faca. Rand pe rand se trezesc fiecare, mancam , strangem bagajele si plecam catre Campusel nu inainte de a-i pescui si pe Mircea si Tiberiu care veneau din Petrosani cu microbuzul.
Vremea era numai buna de tura, o racoare de primavara ce lasa in departare sa se zareasca frumoasele creste ale Retezatului ce peste 2 luni ne vor gazdui in frumosul sau palat.
Pe ritmuri de Rock You Like a Hurricane cele 4 masinute serpuiesc pe drumul proaspat asfaltat pana la Casa de Vanatoarea Campusel unde avem stabilita tabara de baza.
Sa va spun cate ceva despre Oslea. “Creasta Oslei, accesibilă cu mare uşurinţa de la Cîmpuşel, fiind situată în imediata vecinătate a spectaculosului - Retezat Mic, ne oferă, în afară de parcursul de creastă amintind Piatra Craiului sau Piatra Tîrnovului din Munţii Căpăţînii, cea mai completă panoramă asupra munţilor Godeanu, „Retezatul Mic", Custura, Văcărea. Urcuşul pe creastă va răsplăti din plin toate eforturile .” - Extras din ghidul Muntii Retezat de Nae Popescu editia 1973.
Propunerea noastra de traseu a fost cam asa:
Casa de vanatoare Cîmpuşel – Muntele Ursu – „La oamenii de piatra”- vîrful Coada Oslei (1899) - vîrful Oslea (1948) – vf. Pestisanu – Saua „La Suliti”- muntele Şarba – curmatura Sarba – Poiana Gura Sarbei – Valea Jiului de Vest - Casa de Vantoare Campusel
Potecă nemarcată. Timp total estimat: 7 ore.
Ne echipam si pornim pe „cararea cu asfalt proaspat de primavara” cam 2km unde incepe un drum forestier la dreapta ce trece pe langa fostul Canton forestier Campusel, acum intr-o mare paragina. Urcam pe valea paraului Ursu traversandu-l de cateva ori. In spatele nostru se zareste Retezatul Mic ce incet incet isi descopera maretia cu cat prindem altitudine. Raman uimita cat de frumos se vede Piatra Iorgovanului ce anul trecut nu am reusit sa o vad din cauza cetei. Lasam in dreapta poteca ce duce la stana Ursu si urcam printre pietre pana la ultimul loc de aprovizionare cu apa unde luam o gustare si pornim din nou la drum. Dupa inca un urcus ni se deschide frumoasa panorama catre Retezat si Godeanu, crestele marete fiind acoperite de o plapumioara asemeni unor dalmatieni.
A moment of glory
Asfalt proaspat de primavara.
Fostul Canton forestier Campusel.
Siluetele Retezatului.
Traversam paraul Ursu.
Piatra Iorgovanului.
Somnorosul la vedere.
Frumosul palat al Retezatului.
Urmeaza un urcus mai abrupt, caci noi alegem sa scurtam putin drumul, apoi trecem si printr-o padure ce Mugurel o numeste „virgina” si iesim pe pajistile unde vara oile pasc in linistea lor iarba proaspata de munte. Acum insa iarba inca doarme, si chiar ma iau de Mugurel ca n-a ajuns „sa dea cu verde” pana aicea sus. Mai e destul pana la vara....Elena alege sa scruteze urcusul si sa ne astepte intr-o sa unde se gandeste ea ca ajunge mai lin, noi urcam abrupt sa nu ratam nici un varf de pe frumoasa spinare a dinozaurului.
Urcusul pe scurtatura.
Peisaj de toamna.
 |
| Templul Retezatului. |
 |
| Acolo sus vrem sa ajungem. |
Facem pauze de privit peisajul.
Unii prefera sa o ia pe partea mai lejera decat sa urce de-a dreptul panta.
Ajunsi in creasta suntem intampinati de un mic covoras de zapada, modest, lasat in urma de craiasa zapezilor pentru noi. Urcam in stanga si facem un popas aproape de vf. Coada Oslei. Pana aici am facut aproape 3 ore jumate, asa ca e necesara o masa copioasa.
Here I am…will you send me an angel?
Creasta Oslei...micutul Dino cu o impunatoare spinare batuta de vant de aproximativ 5km, ce iarna se cuibareste zgribulit sub grija Domnitei Albe, ce vara zambeste radiind de tinerete prin verdele atat de drag mie, acum asteapta ca un copil timid pasii nostri sa il gadile pe a sa potecuta ce urca si coboara asemeni unui carusel. Dino este un dragalas ce se mentine la inaltimea de 1900m, avand altitudinea maxima in Varful Osea (1946m) si o codita in saua cea mai joasa „La Suliti” la inaltimea de 1703m.
The wise man said just walk this way
To the dawn of the light
The wind will blow into your face
As the years pass you by
Hear this voice from deep inside
It's the call of your heart
Close your eyes and your will find
The way out of the dark
Here I am
Will you send me an angel
Here I am
In the land of the morning star
The wise man said just find your place
In the eye of the storm
Just beware of the thorns
Here I am
Will you send me an angel
Here I am
In the land of the morning star
The wise man said just raise your hand
And reach out for the spell
Find the door to the promised land
Just believe in yourself
Hear this voice from deep inside
It's the call of your heart
Close your eyes and your will find
The passage out of the dark
Pe partea dreapta zambeste si parca ne face cu ochiul Iorgovanul, fratiorul Oslei, ce pazeste strategic maiestuosul palat al Retezatului. Pe partea stanga culmile domoale ale Valcanului ne saluta prietenos lasandu-ma sa ghicesc potecile pe care Mugurel se plimba in voie ca la el acasa ori de cate ori are timp.
Vremea tine cu noi…norii plangaciosi sunt toti gramada peste Retezat si ne cruta de asta data, soarele e pitit dupa perdea iar vantul adie usor cat sa ma faca sa simt ca sunt mai aproape de al 9-lea cer.
Palatul Retezatului.
Flori de piatra.
Muntii Valcan.
O clipa de mangaiere.
O privire in urma mea…
Marcaj de creasta.
Palatul.
Ajungem pe Varful Oslea unde aveam facuta promisiunea unui nou pictorial de balet montan, ne mai “tragem sufletul” cu un popas de admirat culmile vecinului Godeanu unde avem de gand sa ajungem la vara sa il vizitam pe Nenea Gugu, care se spune ca uneori mai fuge de acasa….si apoi pornim in acelasi pas lejer de plimbareala catre ultima vertebra inalta a Oslei – Varful Pestisanu.
De pe varf se deschid privirii si culmile muntilor Cernei mult in departare, lasandu-ne sa ne delectam cu frumoasa priveliste a ochiului de apa al Lacului Iovanu.
Ne apropiem de ultimul varf – Pestisanu.
Lacul Iovanu.
Il lasam pe Dino sa se odihneasca si coboram usor pe coada lui in Saua “La Suliti” unde ne intalnim cu traseul Tismanei.
O ultima privire catre somnoros.
Piatra traznita.
Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow dream away
In the wind of change
Vantul incepe sa isi faca mai bine simtita prezenta si cativa picuri de ploaie ne fac sa ne punem gecile pe noi, insa la scurt timp totul revine ca la inceput si suntem nevoiti sa ne punem hainele de ploaie la loc in rucsac.
Vise indepartate.
Armonie.
Coboram muntele Sarba si mai facem un popas in Poiana Gura Sarbei admirand din nou Cetatea Retezatului. Coboram prin padure si ajungem in Pasul Cerna Jiu, limita cu Parcul National Domogled Valea Cernei. Urmam apoi drumul forestier ce ne duce la Campusel, drum lasat neterminat datorita legilor din prea frumoasa noastra tarisoara.
1.2.3.4…
Popas de relaxare.
Pasul Cerna - Jiu
Drumul spre Campusel.
Tot pe drum sub soarele de data asta …arzator.
Si tot la vale…
Ajungem la masini pe la 3 jumate, fiind plecati de 7 ore asa cum estimasem initial, insa acest timp l-am facut cu pauze lungi si dese si admirat pe indelete tot peisajul. Ne gandim ca totusi e devreme sa punem corturile, si cum prognoza pentru ziua de maine stiam de acasa ca e cu ploaie moderata, fapt ce m-a facut sa iau decizia de a face creasta Oslei sambata, iar traseul pentru Piatra Iorgovanului sa il facem duminica in functie de cum va fi vremea, ne hotaram sa ne lasam pe mana Elenei sa ne duca sa vizitam niste pesteri in care fusese ea cu ceva ani in urma pe Cheile Scorotei.
Ne urcam in masini si mergem pana la intrarea in chei, unde avem de ales intre Pestera cu corali care este peste drum in padure unde trebuie sa ne cataram printre copaci, si Pestera nr.4 care Elena ne asigura ca pana la intrare facem doar 5 minute. Alegem Pestera nr.4, insa cele 5 minute se dovedesc aproape jumatate de ora in care parcurgem si o parte din Cheile Scorotei, incepe si ploaia, iar intrarea in pestera e de negasit. Intorcandu-ne la masini Claudiu observa o urma de poteca ce urca spre niste stanci cocotate in padure. Acolo era intrarea. Acuma… daca tot am pornit la drum, hai sa vedem pestera.
Pe Cheile Scorotei.
Made by Mugurel.
In Pestera nr.4
Curiosii.
Un tort cu multa frisca.
Dupa vizitarea primei pesteri, o mare parte dintre noi nu mai aveam chef de catarat printre copaci si vazut si Pestera cu Corali, asa ca am lasat iubitorii de pesteri pe mana Elenei si am plecat sa punem corturile.
Dupa montarea corturilor ne-am asezat la masa cea mai faina la care am stat vreodata. De ce cea mai faina…pentru ca in mica poienita unde am pus cortul era o masa cu bancute si acoperis de lemn numa buna pentru cei 13 “negrii mititei”, in plus, eram la granita intre Retezat si Valcan, pe valea Jiului de Vest.
A urmat o seara la foc cu muzica si buna dispozitie, care insa s-a incheiat prea devreme dupa parerea mea. La ora 11 stateam in lumina noptii si priveam in tacere focul, taciunii aprinsi ce in fiecare clipa sclipesc altfel, ascultam trosnetul lemnului ce isi dadea ultima suflare in bratele mistuitoare ale flacarilor pentru o clipa de caldura si lumina, priveam apoi stelele indepartate si ma bucuram ca poate fiind cerul atat de instelat maine vom avea vreme buna sa ajungem si in Retezat.
Tabara noastra de baza.
“Terasa” de la Campusel.
Curs de specializare in spart seminte.
Nu pot sa va spun decat ca imi plac la nebunie unghiile rosii…
Imi era dor de o tura pe munte la cort…sa stau si sa privesc cerul, sa ma simt pe acea scena in lumina stelelor, privind catre acea lume atat de indepartata si atat de schimbatoare, imi era dor de mirosul si racoarea padurii, de apa rece ce ma astepta dimineata sa imi revigorez fata, imi era dor sa pot privi atat de liber catre indepartari si sa simt ca plutesc. Si poate ca toate aceste clipe dureaza atat de putin, dar aduc atat de multa bucurie unui suflet inchis zi de zi intre patru pereti…
Lady Starlight
Duminica, 1.mai.2011 – Simfonia picaturilor de ploaie in prima zi de mai/Pestera lui Inti
Duminica dimineata ma trezesc la ora 6.10 in compania Simfoniei picaturilor de ploaie pe cortul lui Razvan. Stiu ca toata noaptea nu a plouat pentru ca m-am tot trezit sa ascult duetul de sforaituri din corturile vecine. Cafeluta incepe sa isi faca simtita aroma in racoarea diminetii. Rand pe rand se trezesc fiecare si hotaram sa nu mai facem nici un traseu avand in vedere ca ploua, si stiam ca va ploua toata ziua, asa ca unii profita la maxim de sacii de dormit si somnul de duminica, iar altii stam la povesti si facem o tura….culinara. Dupa doua randuri de cafele si un rand de ceai, imi aduc aminte de existenta unor carnati pe care ii luasem special de fript la foc, dar cum in seara precedenta nu am mai stat de mancat la foc, picase si planul meu iar acum cu parere de rau trebuia sa ii duc acasa. Si cum am rostit cuvantul carnati, Elena s-a si grabit sa readuca la viata frumusete de foc plouat mai bine de 2 ore. Si uite asa am facut un ospat campenesc demn de 1 mai la acea masa faina de care spuneam eu mai devreme.
Frigerea carnatilor pe tepuse de lemn…da…stiu ca nu se pun pe flacara mare.
Frigaruie made by Elena.
Carnaciori, ardei, ceapa si sunculita fripte.
Casuta noastra.
Dupa atata mancare, Elena care este pasionata de pesteri a facut propunerea sa facem o tura in Pestera lui Inti, dar asta insemna…intrarea taras pe burta, coborat intr-un aven pe o scara de lemn subreda si alte coridoare micute de unde dupa ce admiri privelistea iesi namolos ca un miner. Initial ma gandeam sa merg si eu in pestera, dar apoi mi-am adus aminte cand am fost in Pestera Frumoasa in Trascau si Groapa de la Barsa din Bihor in care m-am tarat ca o rama si am iesit plina de namol, iar acuma nu eram pregatita de tarat in namolul de pestera. Dar, se pare ca oamenii chiar s-au distrat de minune si vazand pozele ulterioare, mi-a parut rau ca nu am mers si eu, dar nu e timpul pierdut. Asa ca…ne-am impartit in 2 tabere – 6 viitori mineri si 7 dornici de stat la taina.
Intre timp am descoperit pe un blog si pe un alt curajos care s-a lasat pe mana Elenei in Pestera lui Inti in 2008.
Intrarea in pestera lui Inti. Dupa cum spuneam…taras pe burta.
Scara de lemn.
Iesirea din Pestera lui Inti.
Pe la 2jumate s-au intors bucurosi cei 6 despre care ne gandeam ca s-au pierdut in pestera, si am purces la drum cu destinatia Restaurantul Dodo din Vulcan unde stiam de anul trecut ca au mancare buna.
Oare ne primesc asa imbracati sa mancam ceva?
Ciolanul…sau mai bine zis..ciolanele.
Dupa iahnia de fasole cu ciolan afumat, ne-am luat ramas bun si am plecat spre Bucuresti privind in departare Parangul ce ne zambea la iesirea din Vulcan, apoi am trecut prin Defileul Jiului in compania unei ploi torentiale si ajungand acasa aproape de ora 11.
Si cam asa se incheie inca un week-end departe de casa in compania unor oameni dragi mie, pe crestele unui munte pe care ni-l doream de ceva timp.
Si chiar daca vremea ne-a impiedicat sa ne ducem planul la capat, eu consider ca nici o zi nu este pierduta atata timp cat de bucuri din plin de ea, asa cum am facut si noi.
Sa ne revedem cu bine, la sfarsit de mai.
Cu drag,
Criss
Here in my heart
PS. Imaginile folosite in acest jurnal apartin lui Mugurel, Mircea, Sorin, Andreea si mie. O selectie mai mare de fotografii din tura puteti gasi in albumul meu de picasa, albumul lui Mircea de picasa, cat si pe blogul Irinei Pe creasta Oslei in ultima zi a lui aprilie. si galeria foto Maruntaiele Pamantului
2 comentarii:
Stiam ca ma asteapta un jurnal lung, asa ca mi-am rezervat jumatate de seara pentru el. N-a durat chiar atat de mult, dar vreun sfert de ora tot m-a tinut, daca nu si mai bine ca am tot revenit asupra unor pasaje.
Sa-ti spun ca ati facut o tura faina chiar si asa doar citita, stii si tu(si voi) asta, dar da, o tura faina si cu mai putina ploaie decat anunta titlul ;))
Vremea a fost un pic cam mohorata, dar muzica pare sa fie de alta parere plus ca din cele scrise imi raspunde energia unei ture de primavara chiar daca s-a intamplat cu... iarna la orizont.
p.s. mi-a placut intrarea in pestera aia, un pic la limita pentru cei mai solizi.. cred :P
p.s.2 abia acum am bagat de seama ca nu te aveam in lista blogurilor de munte, asa ca te-am adaugat repejor, rusinata un pic de omisiunea nedreapta :)
Trimiteți un comentariu