Valea Alba si Valea Morarului - Chante mon Esmeralda

Imi aduc cu drag aminte cand am pasit prima data pe poteca ce ducea la Crucea Eroilor din Bucegi. Aveam pe atunci 8 ani si mergeam impreuna cu elevii de clasa a 8a ai caror diriginta era mama mea. Era banchetul lor la Busteni si cu ocazia aceasta profitam de vremea frumoasa sa urcam pe platoul intins al Bucegilor, acolo unde fiecare trecator isi ridica privirea catre inaltimile Bucegilor.

Imi aduc cu drag aminte de prima data cand am fost la Omu, era o tinta de neatins pe atunci pentru mine, imi era teama de ce avea sa ma astepte acolo insa imi doream atat de mult. Era inceputul lui iunie dar acolo iarna era inca in toi. Imi aduc aminte ca in acea tura am cunoscut un baiat in tren caruia i se spunea Pruncu si care mergea spre Omu, si datorita lui am ajuns acolo pentru ca daca ar fi fost dupa noi (eram un grup de vreo 5 oameni) ne-am fi lasat pagubasi demult. Imi aduc aminte povestile sale cu referire la vaile nemarcate, peripetiile pe care le-a avut pe traseele unde nu intalnesti decat foarte rar oameni si care iti arata o alta fata a muntelui, o dulce si periculoasa priveliste a ceva ce daca nu ajungi sa vezi nu poti intelege. Nici eu nu intelegeam pe atunci de ce isi pune viata in pericol pentru a merge prin locuri unde “nu este indicat”, dar in acelasi timp un gand ascuns ma facea sa imi doresc si eu ca intr-o zi sa ajung acolo.

S-a intamplat ca intr-o zi frumoasa de august sa pornesc la drum impreuna cu Mihai,Marius si Alexandra catre Varful Omu pe Valea Alba, ca a 2a zi sa ne intoarcem pe Valea Morarului. Trebuie sa va spun ca prima incercare de a ne bucura de peisajul acestor doua vai am mai avut-o cu 3 saptamani inainte insa vremea nefavorabila ne-a intors inapoi reusind sa parcurgem decat jumatate din fiecare vale.

Plecam catre Busteni cu primul rapid hotarand sa intram cat mai devreme in traseu si sa ne bucuram de fiecare clipa oferita de vale. Iesind din gara imi inalt privirea catre Cruce, catre limpezimea cerului si muchiile ascutite ale Bucegilor. Cat de mult imi doream cand eram mica sa ajung mereu acolo sus si cat de mult ma bucur ca voi ajunge din nou aproape de stele.

Stiam ca traseul propriu zis pe Valea Alba dureaza in jur de 4-5 ore iar apoi mai avem inca o ora jumatate – 2 pana la cabana Omu. Pornim voiosi spre caminul Alpin pe drumul ce duce spre Pichetul Rosu – Cabana Malaiesti, apoi ne despartim de poteca marcata urmand cararea catre poiana numita La Verdeata. In drum intalnim si un izvor care din pacate nu ofera apa potabila datorita unor viermi lungi, subtiri si albi. Stiam de acest izvor de data trecuta si ne aprovizionasem cu apa de acasa pentru a nu avea problem pe traseu.

Sufletul meu statea chitit la locul lui iar urechile ne erau ciulite la fiecare zgomot, pentru ca stiam atat de multe povesti cum ca in acea zona numai daca ai ghinion nu te intalnesti cu ursul incat speram sa nu avem si noi norocul sa fim oaspeti. Printre copaci se vede clar orasul Busteni, atat de clar incat pare ireal, comparand cu data trecuta cand totul era intr-o pacla care nu te lasa sa vezi mai nimic din cauza umiditatii excesive.



Ajungem in poiana La Verdeata, unde ni se deschide in fata ochilor Valea Alba, senina, calda si primitoare, frumos scaldata in razele soarelui avand deasupra doar cerul de un albastru perfect de august. Data trecuta cand am cunoscut-o prima oara era mohotara si trista, apasata de un nor dens ce ii fura din frumusete.



Luam pauza de masa si pornim la drum. Limba de zapada ce o vazusem cu 3 saptamani in urma disparuse aproape complet, iar in locurile ce atunci apa ne stapanise setea nu am mai gasit decat un nisip fin. Trecem si de pasajul mai delicat care presupunea o “mangaiere” mai atenta a stancii si mergem mai departe unii preferand sa urce din bolovan in bolovan, altii pe marginea dreapta pe unde se mai distinge uneori o mica poteca.






Ne uitam in urma si vedem alti turisti in poiana care urmau sa ne calce pe urme. Ne continuam cataratul, eu cautand cu privirea semnul epsilon adanc sculptat pe peretele stancos din partea stanga pe care il admirasem data trecuta.


Mai facem cateva pauze bucurandu-ne de peisaj si ferindu-ne de razele soarelui la umbra stancilor. Din spate ne depasesc alti turisti, grabiti sa ajunga sus pentru a putea cobori tot in aceiasi zi in Busteni. Suntem mirati de cata populatie este pe vale, vin unii, urca, apoi mai vin altii din spate. Se pare ca ar fi vreo promotie sus la Costila de care noi inca nu stim de toti se grabesc sa ajunga sus. Sau poate cascada Urlatoarea s-a mutat si a luat cu ea toti turistii.
In fata noastra ne apropiem cu pasi repezi de un mare bolovan pravalit in mijlocul vaii…mare, frumos, negru si de neclintit, asemeni unui bloc ce ar fi putut ajuta la constructia piramidelor.


Pana aproape de acest bolovan am putut ajunge in prima noastra incercare de a cuceri valea. De aici sunetul patrunzator al tunetelor ne-a facut sa ne intoarcem pasii catre “lumea civilizata de jos”. In plus, daca atunci am fi continuat drumul nu ne-am fi putut bucura de privelistea oferita de vale datorita norilor ce ne-ar fi imbratisat cu putere.
Dar acum vremea era de partea noastra. Cu toate ca prognoza era soare cu temperaturi ceva mai scazute decat de obicei si un pic de vant, a fost o zi superba de vara in toata splendoarea ei.
Marius a luat-o inainte sa vada pe unde ne putem catara sa trecem de acest bolovan, care din cate am inteles poarta denumirea de Saritoarea Carnului. Ne-a ridicat rucsacii cu cordelina si apoi am trecut cu totii, Alex avand ceva mai multe emotii decat restul.



Ce se ascunde in spatele acestui bolovan maret? Oare ce? Mica, gingasa, pufoasa…floarea de colt. Pentru prima oara in viata am facut cunostinta cu acest mic mogaldet de puf pe care nu-l vazusem decat in poze si pe care mi-l doream atat de mult sa il admir. Prima data am vazut una..in poteca…mergand mai departe am gasit un buchet…apoi altul si altul…mai mari si mai mici, mai gingase si mai pufoase.




Privim in spate cum lasam in urma noastra aproape jumatate din vale…in departare Valea Cerbului si orasul Azuga iar mai indepartat Piatra Mare si muntii Baiului.



In fata noastra..continuarea vaii si soare…soarele care stralucea din ce in ce mai tare pe piatra argintie. Acum drumul nostru este numai din bolovan in bolovan. Unghiile mele scartie pe piatra lucioasa dar nu imi fac griji. Au antrenament si vor rezista pana la capat.




Ajungem la un alt bolovan pravalit in vale. De aceasta data il ocolim prin stanga urcand pe o stanca unde profit de moment pentru inca o serie de poze.





Bolovanul mare l-am ocolit…dar in cale ne sta altul mai mic care asteapta sa fie catarat.



Valea se continua sub forma de bolovani mari si grohotis…care ne pune intr-o situatie mai delicata pe noi fetele care nu avem casca. Astfel eu o iau inainte spre disperarea lui Marius caruia ii este teama ca ii voi zgaria frumusete de casca :)). De la inaltime acum putem admira si Predealul intr-o noua pauza, moment in care ne mai depasesc alti turisti grabiti.
Urcam. Mandra si frumoasa doamna Alba se inalta catre ceruri imbratisandu-si tatal stralucitor ce ne zambea din fata, astfel ca la el ne puteam uita dar la dansa ba. Pe ici pe colo pe a domnitei rochii sunt presarate floricele mici albe


La fiecare 10 pasi ne intoarcem privirea catre ce am lasat in urma…catre ce am lasat acolo jos. Cu fiecare pas suntem mai aproape de cer, mai aproape de locurile pe care le admiram atunci cand coboram din tren si imi ridicam privirea.


Cu fiecare pas bolovanii se micsoreaza, pesemne ca ne apropiem de finalul mult doritei doamne Albe.


Pe partea dreapta se zareste falnic peretele Costilei, cu iarba de un verde atat de crud si de linistilor dupa atata argintiu sclipitor in ochi. Facem o pauza pentru a admira din nou privelistea. Suntem aproape sus..mai avem cativa pasi si suntem pe platou…pe acel “bulevard” unde ne vom plimba linistiti ca la noi acasa, acolo unde linistea este considerata muzica si varfurile inalte spectatori.



Valea se incheie. Ne luam ramas bun de la frumoasa doamna Alba. Ii multumim pentru ospitalitate si deosebita grija cu care ne-a primit in bratele sale si pornim mai departe catre locul unde ne vom lasa in puterea viselor in seara ce va urma sa vina.


Drumul spre Cabana Omu este lin si aproape drept. Dupa atata urcat abrupt este totusi prea drept. Soarele inca ne incalzeste si ne lumineaza crestele Bucegilor.




Ajungem la Cabana Omu la ora 19.45. Ne cazam in camera de 4 persoane atent rezervata de Marius ( 35lei/pers) si luam masa. ( Ciorba de legume 10lei, carnaciori cu piure 15lei, ceai 3lei, bere 6lei ).
In Cabana Omu nu dormisem pana acum niciodata, dar pe toti cu care vorbisem spuneau ca este mizerie si frig, deaceea am stat cu grija asupra noptii ce aveam sa o petrec aici. Colegii mei de drum au avut sacii de dormit la ei, eu insa am hotarat ptr traseul prin 2 vai nemarcate sa las “animalul” meu acasa in favoarea un paturici curate de jumatate de kilogram. A fost foarte interesanta alegerea; cu o noapte inainte in timp ce imi faceam bagajul stateam si cantaream ce sa imi iau cu mine ptr dormit. Aveam de ales intre “animalul”de 2kg care pierdea din start, un cearceaf plic sau paturica. S-a dovedit a fi mai usoara paturica la 500gr fata de cearceaful plic de 800gr. Oricum, “mania”asta fata de greutatea rucsacului am capatat-o recent de la Marius care intr-adevar se pricepe la travel light, si prin urmare trebuie sa investesc si eu intr-un sac mai usor. Camera de 4 persoane mi s-a parut mai mult decat ok ptr o cabana. Paturi supraetajate, cearceafuri albe, 2 paturi curate. In plus aveam si gel odorizant ptr camera de la Glade…si asta la 2500m. E o chestie. Mie mi-a placut. Si am dormit foarte bine.


A doua zi de dimineata ne propusesem sa ne trezim la 7 si la 8 sa fim in traseu, insa ceata ne-a cam schimbat planurile, astfel am plecat la 9.


Am urmat poteca pe banda rosie ce duce spre Vf. Bucsoiu ( un alt varf pe care n-am ajuns inca si care de cand am auzit prima data de el am simtit ca ma cheama ).


Nu am mers insa mult pe poteca, am coborat in dreapta intr-o mare caldare glaciara pe care o admirasem din pozele altor jurnale. Aceasta caldare gasisem intr-un jurnal ca poarta numele de Marele Amfiteatru. Si intr-adevar dupa ce am coborit in ea si am privit de jur impreujur ma simteam ca pe o scena imensa fiind inconjurata de o multime de ochi ce ma priveau din adancul firelor de iarba.


Dupa aceasta caldare ceata ne indeamna catre vale pe drumuri necunoscute. Vartejuri de fum isi schimbau formele cu fiecare secunda privita in jos.



Iar jos ne asteapta un perete stancos unde stam ceva timp sa ne gandim pe unde sa coboram deoarece zona era formata din stanca destul de neteda. Pasim atent la fiecare pas pentru a nu ajunge prea repede in iarba, in acelasi timp admirand frumusetea Bucsoiului pe partea stanga.




Din nou o pajiste, moment pentru inca o bucatita de ciocolata sau o tigara, si apoi mergem mai departe. Insa Morarul avea alte ganduri cu noi, pe care ar fi trebuit sa mi le imaginez de cand am pasit prima oara in acea caldare de sus, acel amfiteatru. Intreaga vale este un spectacol, si mai mult ca sigur cei care urca aceasta vale atunci cand ajung sus in amfiteatru vor simti in suflet aplauzele din cele o mie de zari. Morarul azi e misterios, in slujba lui se afla ceata care ne insoteste mai de aproape…mai de departe. Totul pare frumos…pajiste, verdeata, pereti inalti de o parte si de alta, o liniste si un calm pe care rar il intalnesti. Gandind simplist drumul ar fi inainte, dar inainte doar norii te pot imbratisa, caci pamantul iti dispare de sub picioare lasand un gol inainte sa. Pe unde e drumul mai departe, dragul meu Morar?


In dreapta se formeaza un valcel pe care Marius il coboara incercand sa isi dea seama daca acela este drumul corect. Coboara o saritoare…ar mai urma inca una, careia ii spune pas si se intoarce.
Daca in fata nu se poate..la dreapta nu se poate…o luam in stanga. Mihai si Alex se prinsesera ca acela era drumul bun inaintea mea si a lui Marius care balauream prin dreapta.




Valea se contureaza sub privirea noastra. Incepem sa distingem locurile pe care le vazusem cu 3 saptamani inainte, deci ne apropiam de jumatatea traseului.



Lasam in urma noastra pe Fat Frumos Bucsoiul si coboram mai departe.


Pe partea dreapta Morarul ne zambeste.


Urmeaza zona pe care o stiam déjà in care luam pauza de gustat afine. In spate Bucsoiul insorit.


Data trecuta cand urcasem pana aici hotarasem sa intram pe Braul Mare al Morarului sa iesim in Valea Cerbului, insa nu am reusit. Am balaurit pe brane si prin jnepeni in cautarea trecerii in Valea Cerbului dar nu am gasit-o, fiind nevoiti sa ne intoarcem tot pe unde am venit, insa a fost si atunci o experienta frumoasa, Braul Mare al Morarului fiind inca un motiv de revenire pe aici.




Si coboram si coboram. De aici stiam drumul, mi se parea ca il cunosc atat de bine si imi placea atat de mult ca acum reusisem sa admir intreaga vale. Superb.






Ajungem in poiana. De aici se vad cel mai frumos Acele Morarului. Acele creste ascutite despre care am citit in atatea jurnale si pe care sper intr-o zi sa ajung si eu.
Poposim la refugiul Morarului unde mancam tot ce mai aveam prin rucsac si mai aruncam o ultima privire catre maretia crestelor.


Urmeaza poteca prin padure…lina si calma si drumul spre casa cu trenul accelerat ce bineinteles are o intarziere respectabila de aprox o ora.
Si uite asa…pentru prima oara in viata am reusit sa petrec 2 zile pe 2 vai alpine, trasee nemarcate, un vis pe care il aveam de mult timp si care nu credeam ca voi reusi sa mi-l implinesc vreodata. Nu pot compara aceste trasee cu ce am mai facut pana acum, pentru ca difera enorm, este altceva, dar o data ce ai gustat din ceva si ti-a placut iti vei dori pe viitor mai mult si mai mult, asa cum eu imi doresc acum si alte vai si alte experiente care te fac sa plutesti catre cer. Evident ca nu as fi reusit sa fac aceste trasee fara colegii mei carora le multumesc pentru sprijin si incredere si sper sa ne revedem curand si pe alte carari de munte mai mult sau mai putin umblate.

Ca o incheiere, as putea sa va spun ca in urma cu o zi descoperisem un musical ce avea sa imi ramana in suflet bine intiparit, Notre Dame de Paris, musical scris de Richard Cocciante dupa un roman de Victor Hugo. Am plecat la drum fredonand melodiile dulci si tragice ale acestei opere si imaginandu-mi la fiecare pas cum as pune in scena aceasta capodopera in mijlocul naturii. Pentru frumoasele vai pe care le-am vazut nu as putea spune decat ca sunt frumoase, adorabile, precum Esmeralda in acest musical plin de sentiment…Belle.



Sa ne revedem cu bine.

Cu drag,
Criss