In asteptarea printesei de gheata pe Cozia

Dupa 3 saptamani de pauza de urcat pe munti, o nedorita pauza, m-am hotarat sa mergem sa admiram culorile toamnei intr-un munte din Valcea. Initial vroiam sa abordez trasee din jurul lacului Petrimanu, si dupa multe documentari ma hotarasem la un traseu in Latoritei si unul in Capatanii, insa pentru a te caza la Cabana Petrimanu ai nevoie sa ajungi cu masina acolo. Pentru inceput gasisem un doritor cu masina insa din pacate a fost nevoit sa renunte, asa ca frumoasa mea idée de a aborda trasee noi de pe Valea Latoritei a trebuit sa fie pusa bine in raft pentru alta data.

Si cum imi doream nespus de mult ca acest week-end sa-l petrec pe munte, si cum in acest week-end se implineau 2 ani de la o tura memorabila in care am cunoscut o persoana alaturi de care am organizat cele mai frumoase ture din acest an, singura optiune oarecum valabila ce a fost pusa pe masa a fost Masivul Cozia.

Doua surori...Toamna si Iarna.

Pentru mine Cozia este muntele preferat de iarna, asta si poate pentru ca prima oara cand am fost aici a fost iarna. Imi amintesc atat de perfect ziua de 12 decembrie cand ne-am intalnit o mana maaare de oameni si am pornit la drum catre Cabana Cozia pe o vreme mohorata, urcand din greu pe atunci, caci eram si eu la inceput, si bucurandu-ma de o padure de gheata de o puritate rar intalnita pana atunci. Imi amintesc sclipirea rece a paturii de diamante frumos asternuta pe brazii falnici, sclipire ce o admiram la fiecare pas in lumina frontalelor cu sufletul strans ca un purice de teama necunoscutului ce domnea in negura noptii. Imi amintesc atat de clar ceata ce-am intalnit-o cand am iesit din padure si vantul ca imi brazda fata, si teama ce o aveam ca n-am sa reusesc sa ajung cand nu mai stiam daca la drumul pe care iesisem trebuie sa fac stanga sau dreapta. Imi amintesc caldura primitoare a cabanei, seara vesela alaturi de prietenii mei cu care eram atunci, camera de 8 persoane in care m-am copt de caldura si am dormit ca in camin. 

Imi amintesc vraja ce m-a topit pur si simplu la coborarea pe Muchia Turneanu bucurandu-ma ca un copil si cazand in zapada pufoasa, imi amintesc de Stelica ce ne filma coborarea ce la 3 pasi se lasa cu o cadere pe fund, imi amintesc frunzele galben aramii brodate de printesa ghetii si pastrate parca intr-o vraja aratand totodata la fiecare pas grandoare frumoasei ierni.
 

Am revenit in Cozia anul trecut de 2 ori, o data pe 30 octombrie si inca o data pe 27 noiembrie. Tin sa va spun ca toamna pentru mine este un anotimp trist, este anotimpul in care melancolia imi patrunde in suflet lasand oarecum gandurile triste sa imi invadeze mintea rascolind trairi ascunse si amintiri triste, ganduri catre trecut apartinand unor pareri de rau, unor tristeti neintelese. Am mers in noiembrie pe acelasi traseu ca cel de cu un an in urma insa in sens invers, urcand pe Muchia Traznita – Scortaru – Turneanu si coborand pe Muchia Vladesei – Fruntea Oii – Stanisoara. Am urcat atunci si pe varful cel mai intalt al acestui “Pui de Fagaras” anume vf.Cozia (1668m), am privit un apus dramatic de pe acest varf, insa toata aceasta tura imi aminteste de o mare melancolie trista. Sa nu credeti ca regret ca am fost atunci. Nu regret nimic. Uneori am nevoie de clipe si locuri in care sa imi simt mai bine tristetile. 

Am avut insa ocazia anul trecut sa revin in Cozia…si iarna. O prea frumoasa iarna asa cum o tineam eu minte de prima data, o tura delicioasa pornind pe Muchia Rosiei spre Turneanu si coborand pe Muchia Vladesei. O tura de gheata ca un joc de copii, o tura in care am innotat in zapada pana la brau urcand seara la releele de pe varf si admirand luminitele orasului, o tura in care s-a lasat cu o super bulgareala pe tot traseul de coborare, o tura de copii mari, caci asta suntem cu totii. Iarna este anotimpul in care simt ca timpul ingheata. Nu sunt o mare iubitoare de frig, ger, zapada. Nici macar nu am pus vreodata schiurile in picioare, asa cum fac mai toti iubitorii de munte care iarna se profileaza pe schi. Iarna cu siguranta nu este anotimpul meu preferat, insa uneori simt nevoia acelor clipe de gheata, sa alerg in zapada ce danseaza in cercuri, sa-mi simt fata rece si genele grele sub fulgii de zapada, sa simt mangaierea rece a unor clipe cand totul e dintr-o alta lume. Pentru mine asta inseamna iarna. Iar Cozia pentru mine este muntele favorit iarna.

Revenind la tura mea de acum, caci despre ea va vorbeam. Am stabilit deci sa fie Cozia. Cozia de toamna. 

Ce am reusit sa facem:

 

Sambata, 15.octombrie.2011: Căciulata (300 m) - Cozia - Poiana Bivolari (305 m) - stîna ,,La Muşeţel" (530 m) - Curmătura ,,La Troiţă" (673 m) - Poiana Stînişoarei (720 m) (BG) - Muchia Vlădesei - Muntele Durduc (1568 m) - cabana Cozia (1573 m) (BA)

Timp de mers: aprox. 7 ore cu tot cu pauze

Diferenta de nivel: 1273m

Cazare: Cabana Cozia

             Duminica, 16.octombrie.2011: Cabana Cozia (1573m) - Muchia Vladesei 0 Dealul Sulita (1006m) - Dealul fagetelului (967m) - Plaiul Sitarului (652m) - Dealul Jardei (483m) - Calimanesti (280m) (TA)

Timp de mers: aprox 4 ore 30min cu scurte pauze 

Diferenta de nivel: 1293m 

Sambata - traseul evidentiat cu albastru, duminica - traseul evidentiat cu portocaliu.

Ne-am adunat 6 “negri mititei” anume eu, Mugurel, Mircea, Andreea, Sorin si Blanca si ne-am dat intalnire la Caciulata la Motelul Cozia. Dupa un ceai si o omleta am pornit la drum. Aveam initial in plan sa facem fix traseul de acu 2 ani in decembrie, insa pentru ca acum depindeam de mijloacele de transport pe care trebuia sa le prindem la ore fixe ne-am hotarat ca mai bine ar fi sa inversam traseele. Ok…Dupa ce am trecut podul peste Olt Mugurel a venit cu idea ca am putea scurta un pic drumul facand si ceva nou anume sa renuntam la a mai trece pe la Manastirea Turnu si sa o luam de-a dreptu pe Banda Galbena prin Poiana La Musetelul sa iesim direct La Troita unde dadeam de traseul oficial Banda Albastra. Zis si facut. O luam noi frumusel pe centura ocolitoare a orasului si gasim printre cateva poteci si traseul marcat cu Banga Galbena, marcaj ce avea sa fie foarte rar, aproape inexistent. Dar cu spiritul de orientare al lui Mugurel am ajuns cu bine La Troita. Am mers apoi la Manastirea Stanisoara unde Blanca si Mircea s-au abatut si pe la Cascada Gardului ce avea insa un slab firicel de apa datorita secetei din aceasta perioada si apoi am urcat sprinten la deal catre Cabana Cozia. Evident ca ne-am oprit la toate punctele de belvedere admirand panglica albastra a Oltului ce se unduia mladios la vale cat si culorile melancolice ale toamnei sub crestele frumos sculpate de piatra. La putin timp inainte de a ajunge la drumul forestier ce duce la cabana, norii incetosati ce prevesteau zapada se asterneau tot mai des fiind manati de un vanticel, si curand fulgisori mici albi au inceput sa se cearna din cer semn ca marea mea dorinta era pe cale de a se implini.

Imi doream enoooorm de mult sa vad zapada. Sa ningaaa. Anul trecut prima zapada o prinsesem in Fagaras, pe 2 septembrie, iar acum imi doream atat de mult sa ninga, mai ales ca eram in Cozia. Am intrat in cabana si ne-am comandat de mancare. Am luat in primire camerele si nu dupa mult timp…in fata mea domnita de gheata isi etala frumoasa rochie dantelata pe intreg peisajul din jur, cernand din ceruri fulgi gingasi de zapada ce dansau in valuri valuri spre uimirea mea ce nu se mai satura privind. Am iesit din cabana de cateva ori zburdand si radiind de fericire ca dorintea mea mareata imi era implinita cantand in linistea serii sub privirea mirata a lui Sorin.

Pe la ora 10 a sosit si Claudiu impreuna cu inca 3 doritori de trasee nocturne si dupa alte povesti si degustari de licori aromate ne-am retras la somn…nu inainte de a mai trece o data prin dansul fulgilor de nea. La 4 dimineata m-am trezit asa cum ma si asteptam dupa atata ceai si ciorba la masa de seara. Era o liniste deplina afara. Nu mai ningea iar covorul de nea prinsese o crusta inghetata ce scartaia sub bocancii mei. Ceata inca domnea iar copacii erau bine invesmantati in alb de sarbatoare. M-am intors zgribulita de afara avand in piept aer proaspat de iarna si in suflet o liniste deplina ca cea ce veghea somnul din negura noptii de afara.

De dimineata aroma celei mai delicioase cafelute m-a dat jos din pat, dupa lungile chinuieli ale alarmei de la telefon ce nu dadusera roade. Dupa micul dejun si inca un ceai cald la cabana am pornit la vale pe acelasi drum pe care urcasem pe Muchia Vladesei, urmand ca in apropierea Coltului lui Damaschin sa coboram pe Tringhi Albastru pe Dealurile Sulita, Fagetelului, Sitarului si Jardei pana in Calimanesti de unde urma sa luam autocarul spre Bucuresti. Am plecat pe ceata si vant. De nins nu mai ningea. Valea Oltului nu se vedea din patura groasa de nori insa coborand prin padurea magica de brad la un moment dat cerul s-a deschis si mandrul astru ceresc ce ne incalzeste cu dragoste ori de cate ori are ocazia isi facu aparitia lasand sclipiri de diamante pe covorul proaspat de nea. De vis…magnific…nu pot exprima bucuria sufletului meu pentru aceste clipe. Am ajuns zburdand pe poteca la punctul de belvedere preferat care acum ne arata un tablou inghetat peste padurea in culori galben – verzui de la picioarele noastre. Oltul isi urma linistit cursul la vale, stancile erau pudrate in alb, copacii din planul apropiat inghetati iar catre departare toamna isi pastrase suprematia peste padurile sale. Un adevarat spectacol de culori, o imbinare perfecta intre cele doua zeite, una melancolic – dramatica si una cu un suflet vesnic tanar dar de gheata. Curand am ajuns si la intersectia de trasee Banda Albastra ce coboara la Stanisoara si Triunghi Albastru ce merge direct in Calimanesti., varianta aleasa de noi.

Despre traseul TA pot spune ca este recent marcat, bine marcat, cu portiuni in care poti admira dintr-o alta perspectiva stancariile Coziei cat si linul curs al Oltului sclipind in soare. Cu siguranta merita abordat acest traseu si pentru drumurile line si largi din padurea de foioase ce au un alt farmec fata de potecutele obisnuite. Traseul se termina cu o defrisare ce lasa un gust amar, zona in care trebuie ocoliti copacii doborati si deci renuntand la poteca oficiala insa nu implica probleme de orientare fiind foarte aproape de drumul de centura ce ocoleste orasul Calimanesti. Defapt contactul cu asfaltul il luam in oraselul Jiblea, dupa care traversam Oltul ajungand in Calimanesti.

In oras suntem intampinati de un vanticel. Ne retragem la o pizza in asteptarea autocarelor ce ne vor duce la casele noastre…pe unii dintre noi. Primii de care ne despartim sunt Mugurel si Mircea ce se retrag catre Targu Jiu, dupa care noi restul mai ramanem putin la povesti caci aveam autocarul mai tarziu. Sa va spun un pic patania noastra. Facusem de acasa rezervari la autocarele Transmix pentru a nu avea probleme cu transportul. Pe rezervare scrie sa fii in statie cu un sfert de ora inainte de sosirea autocarului. Cum pe bilet scria ca autocarul pleaca din Calimanesti la 17.19 noi  ne hotaram sa ajungem in statie la 17.00. Si cum ajungem la trecerea de pietoni din fata statiei vedem o autocar mare Sibiu – Bucuresti care tocmai trecea pe langa noi. Suntem nedumeriti, caci stiam ca mai sunt 20 de minute pana sa vina, cu toate ca sambata la dus am ajuns cu ceva timp inainte decat era planificat si chiar din acest motiv era sa si ratez coborarea stiind la ce ora trebuia sa ajungem. Dau telefoane la agentie si mi se spune ca a trecut un autocar dar ca mai vine dublura din spate si sa stau linistita ca sigur vine. Si stam…stam…stam…se face 17.30 si nu vine nici un autocar de Bucuresti. Sun iar. Acelasi domn stresat imi spune ca va vorbi cu soferul si ma informeaza cum sta treaba…si surpriza. Si “dublura” trecuse…Cand? El stie. Asa ca ne-am trezit in Calimanesti ca n-avem cu ce pleca. Stiam ca mai este un tren din Ramnicu Valcea si inca o cursa de autocare dar care pleca la 18.00 si nu mai aveam sanse sa o prinde. Bataim de frig si un taximetrist ne intreaba unde vrem sa mergem, asa ca ne hotaram sa ajungem in Valcea si poate avem noroc sa mai prindem ceva. La bilete la Dacos ni se spune ca autocarul de ora 20 vine de la Cluj si nu se stie daca mai au locuri, iar in picioare nici nu se pune problema sa ne ia, asa ca unica varianta ne ramane trenul. Hmmm….trenul de la Valcea la Bucuresti face o mie de ani, ocoleste prin Piatra Olt si asta ar insemna sa ajungem la 12 noaptea acasa, plus ca ne costa aproape dublu decat cu autocarul. Stam noi sa ne gandim si ne hotaram sa ne rugam de un taximetrist sa ne duca la Bucuresti …pe…2 milioane 4 persoane. Ne rugam de primul…cere 3 mil…prea mult. Urmatorul…tot asa…dar are bunavointa si ne recomanda pe altul, care pentru 2 mil jumate este dispus sa ne duca acasa. Si uite asa pentru prima oara in viata calatoresc de la munte spre casa aproape 200km intr-un taxi. Nu ma asteptam sa am vreodata aceasta experienta, si cu toate ca la prima vedere mi se parea ciudat, a fost cea mai buna alegere. Si exact cum mi-am dorit la 9 jumatate eram acasa in apa fierbinte.

N-am mai scris de mult un jurnal de tura, defapt mai mult un rezumat la cald, caci il scriu acum la o ora tarzie din aceasta noapte de duminica ce tocmai s-a facut luni 17.10.2011. N-am avut timp caci mereu m-am apucat de scris si am ramas cu povestile neterminate, dar acum dupa imbaiere aveam dorinta sa va povestesc despre Cozia.

Pentru mine a fost o tura faina, pe care am privit-o sceptic la inceput, cu o oarecare tristete pe care am purtat-o in suflet in prima zi, insa care a disparut cu primii fulgi ce mi s-au asternut in palme. Realizez ca nu tot ce iti doresti te poate face fericit si asa cum de multe ori spus tot raul este spre bine. N-a fost sa fie Latoritei acum, cu toate ca imi doream sa urc la 2000m in acest week-end, imi doream sa vad Parangul si sa dorm la Petrimanu, dar n-a fost sa fie. Si cu siguranta cand va fi sa fie va fi frumos.

A fost Cozia…a 4a oara in Cozia, un munte ce ne-a dat in 2 zile 2 anotimpuri ce se impletesc si completeaza spectaculos, lasand in urma lor imagini ce cu fiecare zi creaza un alt tablou de culori. Am fost alaturi de prieteni dragi pe care mi-i doream alaturi, prieteni cu care am atat de multe amintiri frumoase si pe care sper sa ii revad in multe ture de acum in colo. Am realizat in aceasta tura ca nici o zi nu poate fi la fel ca cea precedenta, si cu toate ca la inceput nu eram incantata de idea de a repeta Muchia Vladesei pentru a cobori pe TA si de a renunta la Muchia Turneanu, dupa ce am parcurs acest traseu nu regret alegerea facuta. Am avut ocazia sa admir acelasi peisaj in doua ipostaze complet diferite si sa ma bucur de o cu totul alta perspectiva a crestelor Coziei de pe dealurile sale.

Pana la o urmatoare revedere va doresc tuturor o saptamana frumoasa si sa ne revedem cu bine cat de curand.

Cu drag,

Criss

PS. Urmeaza in cateva zile si pozele. Pana atunci va las o piesa draga ce se potriveste de minune cu dansul fulgilor in lumina noptii.